monolog

 autor foto: Victoria Anghelache

vechi ziduri, vechi străzi
se prăbuşesc în alte lumi.

frontiera vieţii rămâne.
zăgazuri se rup iar apele
invadează gropile prezentului.

arunc în noroi pietre.
se conturează chipuri de oameni.

nu mai simt frică.
simt milă
pentru secunda în care m-am prăbuşit
şi o mare plictiseală
răsfrântă pe buzele gropilor.

monologul continuă în aplauzele mâinilor
din noroiul în care pietrele dispar.

urmele pietrelor se multiplică
apoi se pierd...
redescoperă adâncimea.

ce ironie!
nu m-am murdărit.

plec. nu privesc în urmă.

vei veni şi tu aici, cu alte pietre.
şi vei pleca
fără să priveşti în urmă.

e locul în care se întâlnesc pietrele
pe care le aruncăm în noroi...    

        

vânzătorul de iluzii

 cu ochii miraţi,

arunci priviri inutile în jur.

râzi. mâna ţi-e plină de pietre şi scoici.
le-ai adunat
în ultimul act din piesa de teatru,
jucată de tine acum un an.
îi reinventezi scenariul.
alegi rolul vânzătorului de iluzii.

schimbul de mărfuri e corect.

efectele secundare
îţi sunt indiferente.

m-ai anunţat târziu
că trecerea de pietoni, dincolo de gard,
se atinge numai cu gândul.

mi-ai arătat un semn lăsat să ne mintă
pe un stâlp îndoit
care face plecăciuni străzii.

noi trecem pe unde vrem.

poate vom înţelege
că zebra e un simplu desen.

maşinile trec.

noi aşteptăm pe trotuare,
să se reaprindă
culoarea verde a semaforului...                                                  autor foto: Victoria Anghelache

căutători de nuanţe

între mine şi căutătorii de  nuanţe închise,
străbat oraşul cu  blocuri făcute la comanda unor debili mintal.

mă crucesc 

de câte ori repetiţia unei arhitecturi fără supleţe împunge cerul.

sticlă-metal-beton, sticlă-metal-beton,...
zâmbete din ceară artificială care omoară pereţii albi,
afişele unor spectacole fără mesaj,
strigătele beţivilor de la terasele unde alcoolul
îşi face plinul cu ura unor inconştienţi...

stop! nu mai privesc spre clădiri.

mă strecor în parcul vechi,
încărcat de verdeaţa a sute de ani
şi mă las absorbită de culorile vieţii.
scăldată în verde,
simt durerea din oase cum sparge barierele închistării.
o mototolesc şi o las să alunece spre tălpi...

aparatul foto e deschis.
îl las să-mi înghită bucuria acelor clipe.

aş mai sta...
paşii mei nu mai au loc în spaţiu acela
să-şi contureze vieţile.

între mine şi căutătorii de nuanţe deschise,
nu există decât acei paşi care şi-au găsit loc în parc,
pentru a-şi contura vieţile...

Veste

povestesc de multe ori
cum zgomotul mă ajunge la capătul arcului
dintre răbdare şi cuvântul pe care-l uit.
cauzele sunt banale.
o iau de la început şi inventez liniştea.

refuz să-mi astup urechile.
timpanele dor, coloana o scutur...

după un somn bun iau de la capăt viaţa.

mulţumesc trădării şi falsităţii
semi-oamenilor cunoscuţi.

prea multă prietenie falsă aduce plictiseala.

am învăţat să alerg pe spirala gândului
cu mâinile goale.

mulţi îmi încalţă tălpile cu minciuni.
spune cineva că "vine iarba".
să vină. o aştept.
până atunci, iubesc mişcarea.

(notă: "vine iarba" - după o idee a poetului Ion Gheorghe)

autor fotografie: Victoria Anghelache

poate...

pornesc fuga de la capătul catedralei de foc
a gândului,
până în marginea tăcerii.

nu departe de mine, este lanul de grâu.
e crud. e cald.
răsuflarea mea alungă păsările

sunt păpuşa zdrenţăroasă
a haosului din gânduri.
zborul fragmentat şi ploile.
au secat izvorul de visuri.

la coacerea grâului,
voi redeveni om.
poate...

autor foto: Victoria Anghelache

(imagine răsturnată)

Hotărâre delicată

am învăţat dansul pinguinilor pe marginea prăpastiei.
redesenez dacă vrei, paşii.
ritmul e liber. fiecare alege o direcţie.
în general, direcţiile se nimeresc împreună undeva, între verticala aruncării în gol şi, mai ales, pe orizontala unei vieţi cotropită de iluzii.
nu ne putem întoarce în trecut. nici în iluziile trecutului.
desenăm la două mâini, concertul pentru pianul bătrân şi vioara cu o coardă ruptă...
pe vârful catargului unui vapor fantomă, exersăm echilibrul inimii.
tu, cu o jumătate de gând, întorci vaporul spre larg.
eu, cu o jumătate de zâmbet, îţi fur tâmplele şi le oblig să execute aria întoarcerii spre ţărm.
nu...nu ţărmul cu nisip învechit. înţelegi? vreau alt ţărm, alt vis, alte urme de val.
primesc doar creasta valurilor în desen.
dincolo de timp, o piatră în formă de nor taie verticala...
la patru mâini, rupem desenul...

poemul şerpilor

joci cuvintele la ruletă?

se primesc pachete de hârtie
în care tu te ascunzi.
seară de seară
arunci hainele de pe tine şi,
în semitrezie,
laşi doar mâinile să alunece pe taste...

a căzut un pachet pe podea.
de unde vin atâţia şerpi de hârtie?
îşi încolăcesc trupurile din litere.
nu ştiu unde ai rămas.
te-ai hotărât să împarţi lumile?
un şarpe eşti tu, altul tu,
al treilea e ideea nescrisă...
întinzi mâinile şerpi... ce vrei să prinzi?
în jurul tău,
se ţese poemul şerpilor
din hârtia care-a-nvăţat să se târască...

întreb: joci cuvintele la ruletă?

autor foto: Victoria Anghelache