stop cadru

afară nu plouă 
stă să cadă cerul pe tâmplele zvâcnind a plânset 
de copil saturat de urât
unde eşti mamă să-mi încerci cuvintele în palmă 
apoi să pui la cuptor plăcinta de gânduri
ştii mamă m-am trezit cu gesturi ca într-un miez de fruct 
tâmplele şi ochii şi fruntea sunt ca într-un cerc neterminat de durere
inima se agită şi ea pe undeva sub sânul stâng
se vede tricoul tremură uneori de teamă că va zvâcni prin el
armăsarul acela tainic
nici o grijă mamă e legată straşnic de toate vasele acelea
mai groase mai subţiri prin care sângele se plimbă
ca vodă prin lobodă
să spun ce-i loboda ce e cu jungla asta verde
călătoresc uneori sau adesea printre umbre fiecare
lasă o amprentă verde ruginie ruginită plină de rod sau seacă
atunci tot ce zvâcneşte în mine naşte o frunză şi pentru că vorba e aşa
atunci frunzele născute sunt de lobodă
şi ele sunt unele vişinii altele verzi şi ce gustoase-s...
ai crede că totul e la fel stop cadru

afară nu plouă s-a dat stop cadru mai demult
zace cerul de plumb deasupra Titanilor ca o pălărie de tristeţe cu borul înalt
aş întoarce-o o clipă să văd dacă din ea cad umbrele aştrilor
curiozitate de copil...

21 ianuarie 2014