seminţe albe-n cer senin

noiembrie cu chipul mut
în câte umbre-ai înghiţit tăcerea
şi râsul clinchet de copil
băiat al tâmplelor stinghere

şi-n câţi paşi, Doamne,
să mă schimb
să nu mai simt acum durere

când tu, noiembrie prea slut
nu mai eşti sunet, eşti tăcere
tăcerea crucii fumegând
vâltoarea nopţilor prea albe

să îmi aştern în pernă slut
chipul prea plâns de dor îl cere
îi cere zâmbetul senin
mătasea părului şi ochii

ochi de cărbune-aprins din cer
în cântec slut acum se cerne

trecut prezent prezent trecut
sunt sau nu sunt sau nu mai sunt
femeie-n pântec de granit
cu rod uscat cu ramul frânt

pământ pământ înghite cere

gândesc acum:
ce-a fost s-a dus
şi urlu înlăuntru-mi fiară

nu este fiara din adânc
e fiara alergând prin iarba
amară-a unui poem frânt
un cântec destinat să moară

privesc. în spaţiul mic sunt cruci
două din ele-nlănţuite

fraţi într-un pântec de granit
porniţi dintr-o aceeaşi mamă
seminţe albe-n cer senin
un cântec destinat să piară

mi-e dor şi umbrele-mi şoptesc
apoi îmi bat toba la moară
în gânduri mă aştern voit
cu-o lumânare-trup de ceară

aprind şi sting în mine chit
s-apară azima curată
în rugăciune un genunchi
lăsat-a litera să cadă
în roata mare-a morii-n viu
să prindă sens a mia oară...

Anne Marie Bejliu, 4 noiembrie 2014