vineri, 30 ianuarie 2015

cum şi mai ales de ce



te-ai ridicat de pe covorul cuvintelor fără sens
ai lăsat drumul să te atingă. în sfârşit trăieşti
te ating. eşti rece. galopul tău printre oameni
încetează acum

alegi fiarele gândurilor te privesc
strănută odată de două ori apoi să ne auzim cum

cum bate apa în piuă inima după iubire
cum se lasă cerul deasupră-ne tot mai aproape
cum dispar zorile iar nopţile devin albe

apropo cândva îmi descriai Calea Lactee
ca pe o cană plină de lapte
ştiu. eram copiii tuturor mamelor cu sânii dezgoliţi

flămânzi ne aninam de toate punctele şi ne hrăneam

cândva am ridicat o sferă până la geamul icoanei
 a căzut s-a spart. defineam iubirea

noi vechi vini ridicăm plângem apăsăm pedala fugii
orga rămâne în urmă. ne poartă dorurile în fuga sunetelor
 prin tuneluri lungi prelungi

ascultă-mă cândva cum şi mai ales de ce numai tu...

Anne Marie Bejliu, 30 ianuarie 2015









joi, 29 ianuarie 2015

cuşmă căzândă



azi învăţ şi mă prefac a fi

ce nu sunt acum sunt
ce sunt acum nu sunt

iau o lacrimă
o transform în felii de câmp
şi scriu scriu scriu
până când din mine încolţeşte grâul

încolţeşte el
oricum eu putrezesc în felia de tort

cineva mă deşiră şi-mi lasă aerul plin de noduri

eu mă ridic din pământ cuşmă căzândă

între a fi şi a mă înălţa ce mai există
simt palpez aproape tot timpul
gelatina umbrelor

încearcă tu să fugi eu nu mai pot. rămân

aleea cu tei se umple de lume
cineva a căzut s-a ridicat
după o scurtă piruetă a salutat
a plecat. stop cadru. reluăm

Anne Marie Bejliu, 29 ianuarie 2015

marți, 27 ianuarie 2015

păpuşi cu arcuri tari


troglodită soartă de a-mi număra zilele şi nopţile
pe un petec de zid în care înşirui vorbele pe care poate că
nu le-aş rosti înşirui niciodată
ţie lui ei lor niciunde mă duc niciunde mă întorc
drogată mi-e privirea de legănarea goală a leagănului
şi de ce nu aş pleca într-o secundă genunchiul auzului
şi văzului de departe înspre mine mai aproape tot mai aproape
până când aş termina cu această formă
poate geometrică poate închipuită a minţii în care las
toate sumele şi limitele şi graficele să scadă să crească neîntrerupt
cineva îmi strigă: eşti cu capul
da am şi capul undeva deasupra gâtului într-o dungă
încerc să privesc totul să mă liniştesc. greşesc
şi atunci ridic vertical totul şi pe mine
de undeva departe mă readuc în punctul de fugă
fără să fug. aştept. nu ştiu ce aştept
toată viaţa bat apa în piua speranţei crezând că undeva
pe un nor rozaliu aşteaptă Dumnezeu cu braţele întinse
încep să cred că disperarea îşi face loc
ştiu că numai El este pretutindeni şi aproape nicăieri
eu sigur sigur nicăieri niciunde şi undeva într-un aici închipuit
de lumea de acum plină de struguri copţi câţiva acri
nobilă rasă nobilă crasă indiferenţă
-----------
mă întorc pe şinele sorţii şi-mi număr nemorţii
sunt mai puţini decât ceilalţi tot mai puţini
îi aştern pe zidul alb în care mă trec şi pe mine
cumva într-o dungă în încercarea de a evada inutil
dincolo de frontierele sărutului păpuşilor cu arcuri tari
să mai cobor puţin ştacheta să fiu înţeleasă
sau împrumut un arc două intru cu totul în grafica turmei
rămân unde sunt
ori ori... totuna este
Anne Marie Bejliu, 27 ianuarie 2015



















luni, 26 ianuarie 2015

de plictiseală


aştept. oricum nimeni nu află
ce se întâmplă înainte de ploi
în mâna dreaptă cresc umbrele minţii
în cea stângă umbrele inimii fizice
aruncă din când în focul de tabără
câte o iubire
năstruşnic
spiritul lemnului aleargă printre scântei
răstoarnă încercările le enervează
apoi se aruncă pe gheaţa verde
dintre da şi nu
la final scorul
rămâne un egal oval cu vagi tuşe sferice
pe cer nici un nor numai ploi
mâine voi insera câte o diacritică
provoc ploile la duel
o virgulă atârnă în colţul gurii întâmplării
ca un fanion intrat la apă
de plictiseală
Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2015
00:09











sursa imaginilor:





aria chemării


te-am visat copil cu ochii de vânt
nu furtună ci iubire de viaţă
de lumină de necuprinsul cerului 
când umbrele îşi fac de cap între noi
erai şi eşti
fragmentul nescris din cuvântul dintâi
ai rămas acelaşi vers lăsat de Dumnezeu
să umple amfora gândului mamei
te răscolesc din când în când cu umbra mea
iar braţele te învelesc iar şi iar
fotoliul larg în care visele toate
au rămas fără stăpân seacă privirea
umblu năucă prin casă căutându-te
uneori îţi caut fruntea
spirjinită firesc de umărul stâng
alteori glasul se frânge auzindu-ţi chemarea
de câte ori Doamne
să mai repet şirul de gânduri în spaţii prea strâmte
pentru a-mi cuprinde dorul de aripi fragile
şi glezna, Doamne, glezna
de câte ori să o mai las să urmeze paşii
prin odăile dezvelite de farmecul copilăriei lor
rebele suflete înţelepte spirite
fraţi întru bucuria şi iubirea Domnului
uniţi-vă glasurile să-mi cânte iar şi iar
aria chemării
între a fi şi a nu fi
totul este o prelungă zbatere
în geometriile nopţilor răvăşite de ovalul
unei singure lacrimi
ea alungă somnul
şi-l lasă să umble printre cruci
Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2015













şi pentru că îţi plăcea, Pitic T-ic...

joi, 22 ianuarie 2015

alt căutător


ai străbătut atâtea umbre, suflete
acum, obosit,
pasul lunecării ţi-l laşi să înflorească în plină iarnă
de unde vin atătea păsări cu trupul de floare
şi unde se duc toamna odată cu caprele negre
printre stânci ascuţite
mugetul cerbului sperie împlinirea lunii
poate asta prinde iîn ecoul lui cântecul lupilor
spune legenda că au găsit un alt căutător neobosit. nu cred
e unic timpul lui
şi unde să încapă în inima Domnului
un alt Prunc Sfânt căutând neobosit inima mărturisirii curate. unde
ascult legenda. nu adorm. legăn legănarea copilăriei
în inima mamei singuratice
a mamei cu sufletul călător printre picăturile bucuriei
Anne Marie Bejliu, ianuarie 2015


duminică, 18 ianuarie 2015

bumerang şi punct


nu uita omule crud
că în tine şade ura atât cât o îmbrăţişezi
sabie de foc
gândul te loveşte
iar în câmpul amintirilor
fiece greşeală devine trăsnet
e un joc nebun în care
nu se mai ştie cine sunt
atacatorii şi atacaţii
totul se reduce la un punct vizibil
sau nu:
tu
Anne Marie Bejliu, 5 ianuarie 2015

paranteze


m-am gândit mult la prietenie
drum deschis închis 
și o grămadă de paranteze bolduite
rotunde
cele pătrate se elimină singure
pe parcurs
Anne Marie Bejliu, 6 ianuarie 2015

dorința de fugă


unde să fugi?
fiecare celulă are farmecul ei.
rămân între două umbre.
vreau să spun că...
povestea urii profunde
se dezbracă în faţa mea.
indecentă dar atât de clară în gestul ei.
inima e grea,
mintea refuză să adune capetele pline de mucegai.
cât mai stai?
întreabă umbra din spatele ecranului...
- aştept primăvara.
şi câte cuvinte mai ai de adăugat
în buzunarul secundelor durerii?
- nu ştiu. voi scrie povestea coroanei de spini.
pe capul meu,
măsura creşte odată cu timpul ăsta în care refuz să mai fiu înscrisă.
râde umbra.
îi văd rânjetul prelingându-se pe sticlă... stop.
am construit destul.
acum,
adevărul macină mintea, inima, sufletul...
încerc să prind sensul încercării.

piatra unghiulară așteaptă


pentru că gerul nu lovește
el pătrunde gândul
trupul a ales să fie șorț de gală trăirilor
s-a ridicat s-a târât a lăsat pașii
să umple golurile dintre file cu victorii facile
a adormit într-un țurțure prelung
tocmai când tu silabiseai
verbul a iubi
apoi toate s-au răstignit
într-un poem poveste fără metafore
ca un coș de nuiele
în plin pat de nuferi neînfloriți
pentru că totul e verb
mișcarea se naște și moare
ca un flux reflux al unui val oval din piatră cubică
piatra unghiulară așteaptă
la colț de vers
curgerea cuvântului iubire
Anne Marie Bejliu, 8 ianuarie 2015

pact sau...


m-am născut cu o lacrimă în colţul ochiului stâng
aşa-mi spuneau mama şi bunicile
o fi vreo regulă, Doamne
să mor cu altă lacrimă în colţul ochiului drept
sau mă Ierţi mă iert
şi poate-mi laşi libertatea să aleg
câte fărâme de sare să las pe obrajii îmbătrâniţi
sună caraghios: pact cu Domnul şi totuşi scriu aici
apoi aprind candela de sare
cu încă un vis aninat
de ungherele neştiute ale inimii vii
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2015


întorc banalul ca pe o mănușă


discreția dimineții femeii cu ochii de cărbune
și bocancul omului de munte
saltul și disperarea 
între două coloane de foc
ale gândurilor de noapte
toate sunt sumumul punctelor drumului
drum sau fragmente de săgeată
cu vârful înmuiat în otrava îndoielii
sau poate urma caleștilor
din visele regalului de simțuri curate
habar nu am. întorc banalul ca pe o mănușă
ca pe lupul alb cântând lunii destinul mișcării
printre trunchiuri de copaci prea înalți
printre care numai luna lasă inima să-și regăsească
forma de copilă nepotolită de încercări
e frumos în cântecul omului
numai rostirea îi adapă falseturile spațiile
în fond dintre adevăr și iluziile în care se transformă
când în demon când în înger
tranzitând lumile cu ideile vechi ale umanului.mereu vechi
nimic nou pe frontispiciul regăsirii
Anne Marie Bejliu, 10 ianuarie 2015

vârste nepotrivite


mă strigi la mijloc de cerc. refuz să mai intru acolo
îmi place sfera. rostogoleşte verbele mereu printre cărţi
printre versuri printre cifrele fără proptele
vârste vârste vârste biologice vârste luminate
vârste copilăreşte aşternute pe papirusuri
alături de legi linii prea multe linii
prea multe bariere şi hotare de timp
dacă ar şti secunda cât ajunge în palma omului
s-ar transforma într-o cruce
înţărcată mai este lumea asta la vârste nepotrivite
când din Calea Lactee laptele gândului curge neabătut...
Anne Marie Bejliu, 8 ianuarie 2015

de când m-am "trezit"


...tot caut în jur şi mai ales în mine confirmarea că omul poate transcende toate limitele şi limitările posibile. privesc, mă privesc şi mă îngrozesc.
aş vrea să mă întorc la indolenţă, la superficial, la clar obscur, la şi la şi la... uneori când obosesc, dar sunt conştientă că nu se mai poate.
de asta cred că acum dansez mai mult cu singurătatea. 
asemenea entităţi care nu mai pot să nu vadă ce este dincolo de zahărul pudră, sunt oile negre ale societăţii umane multi lat şi multi lung dezvoltate către prăpastia construită de ea.
râd dar mai mult plâng. mă adaptez noii condiţii personale şi merg înainte. îmi spunea cineva o poveste tare frumoasă despre scara existenţial spirituală. cu fiecare treaptă pe care o urci, indiferent că este roasă sau nu, tot trebuie să calci pe ea, altfel te duci înapoi cu şapte trepte sau mai multe, încercările devin tot mai dure iar mediul înconjurător tot mai arid, în schimb tot mai plin de lumină.
când sunt lăsată în pace de prostia umană, de minciunile zilnice, de iluziile karmic construite şi induse de întregul grup din care nu pot evada pentru simplul fapt că sunt om, mă simt bine acolo unde am ajuns.
totuşi, când zgomotul inutil, minciuna, iluziile acelea greţoase îmi sunt puse în faţa ochilor şi mi se îmbibă forţat mintea cu ele, simt că explodez.
de asta cred că proiectul om este un imens rateu dumnezeiesc.
şi iar mă întreb, cum poate vorbi omul de unicitate când el prin structura lui pute de dualitate încă de când vorbim de cele patru planuri pe care se manifestă: material, mental, sufletesc, spiritual... cum naiba unicitate când toate acestea formează crucea şi crucea împarte spaţiul, arealul existenţial uman şi nu numai, în patru oricum, dacă nu în mai multe.
vreau să adorm iar şi iar şi de fiecare dată când mă "trezesc" să văd altceva. din păcate unicitatea "trezirii" e singura reală şi când îi atingi călcâiul nu te mai poţi întoarce deloc la acel nimic în care tare bine se mai simte regnul uman...
Anne Marie Bejliu, 14 ianuarie 2015

fereastra râde

e timpul îngropat în cântec
respiră muşcă nu slăbeşte
se-ngraşă-n moarta adormire
şi-n via recea retrezire
se-nalţă din mesteceni iarna
fereastra râde prin paleta
celui ce ştie-a şti ce-nseamnă
arta din cântec- vârf de floretă
şi lupta-ncepe-n aţipire
într-o privire totul iar
închide redeschide poarta
scârţâie umbra pe asfalt
sub tocul nemilos al vârstei:
un om-hotar-alt om-hotar...
Mesteceni la fereastra / Fenster mit Birken/ Tehnica mixta pe panza / 120/120cm


trăieşti departe-n stele treci


priveşti prin ciobul înnegrit de fum
cum luna prinde visu-n chingi
şi dintre toate tu atingi 
zâmbetul sacru al iubirii
deasupra dedesubt şi-n jur
nimic nu pare-a fi mai viu
când tu-n acea sclipire fugi
şi-atingi cu inima de foc
trup infinit de univers
te strigă oamenii pe rând
pe numele ştiut de tălpi
cu pasul sigur trup plutind
prinzi piatra cubică-ntr-un punct
în tine moare-ncet banalul
trăieşti departe-n stele treci
pasul tău mângâie firavul
gând care în naşterile seci
închide porţi închide vadul
de negru zis cărbune-aprins
şi apoi stins... tăceri în zarvă
atunci în trupul tău de vers
prin cruci îţi rânduieşti visarea
pe tine-n inimă te port
lăcaş nestins al libertăţii
de-a fi de-a cugeta mereu
de a primi în suflet albul
Anne Marie Bejliu, 15 ianuarie 2015

printre frunzele teiului veşnic - chipul lui -


mă priveşti mirat şi vorbeşti întruna
nu te mai aud. aud muzica.
aud tot ceea ce reînfloreşte în inima mea
de câte ori mă desprind de lesturi sau ele încep să cadă
să ardă să alerge spre gura sacului inutilităţilor
mă înţelegi sau nu, nu mai ştiu
cum rămâne cu dăruirea
cum rămâne cu răspunsurile fragmentate
eu te ascult în continuare. aud cum vorbeşti fără oprire
despre poveştile uneori fără acoperire
imaginaţia uneori oboseşte şi caut un punct de reper
din care pornirea
ca o iluzie a timpului fără hotare pare mai uşoară
vorbeşte vorbeşte. reîncep să te aud. ai părăsit barierele proprii
te îndrepţi uneori către mine cu sunetul cu glasul cu ecourile inimii
timpanele zbârnâie adulmecă privirea ta
în acea fracţiune de timp
reuşesc să te pictez pe cruce ca o îmbrăţişare...
îmi spui că am uitat că azi...
nu. nu am uitat că luceafărul
versurile le-a născut într-o boccea nepotrivită vremurilor sale
nu am uitat. nu uit că braţele lui redescriu îmbrăţişarea
prin alfabetul ramurilor copacilor
iar chipul lui
se întrevede printre frunzele teiului veşnic
fărâmă de azimă din copilăria poeziei cerului pământului şi astrelor
laolaltă simţite gândite aşternute iubite
de noi mirenii cuvântului dintâi
Anne Marie Bejliu, 15 ianuarie 2015

teatru sau nu


te temi să fugi te temi să stai
când hărţuit răspântii muşti
câine în ham câine în jug
te-ascultă numai Domnu-n cruci
cu aşchii-n suflet tu iubeşti
nici nu mai ştii ce faci ce eşti
laşi tot şi toate-ntr-un fragment
de timp ciudat şi eşti absent
vrei iar să creşti stagnezi adormi
copaci în tine cresc în sloi
forme de gând forme de timp
mişcări absurde se întind
pe toată-ntinderea de ploi
nicicând nu poţi rosti: sunt doi
un eu ciudat un tu fardat
măşti şi iluzii... e un dat?
Anne Marie Bejliu, 17 ianuarie 2015

a venit demult


mă deschid într-o cascadă răvășitoare de litere
nu am torță. nu am decât gândul care arde
nimicul prinde rufele firii în cârligele timpilor bătuți
odată cu fiecare lipire bruscă a călcâielor verbelor
mișcare amânată mișcare tăcută
mișcare hrană a viermilor minții
colcăie fuga prin tunelele cu pereții de șah
o comă prelungită de la nașterea
celui de-al doilea fiu
la moartea lui devreme sosită
flămândă coasă flămând dorul
flămânde taine acoperă anul care a venit
între două coperți aștept prietenia
a venit demult. încă molfăie colțul de azimă
linge sarea sperând vindecare
plescăie ca un copil al încercărilor
și râde râde ca puiul de lup
cu colții abia răsăriți într-o înserare a ființei
poate mâine voi învăța să mă închid într-o peșteră
să privesc ascult tac răsăritului apusului amurgului
teama de mireancă neghioabă
Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2015

ciuline în vântul schimbării


frânghie în cuvânt frânghie în culoare
roluri inversate salt
somnul pisicii negre durerea
încheietura mâinii drepte
ca un cerc de pământ mocirlos
verbul verdele gândul și somnul
neprihănire într-un ghimpe
ciuline în vântul schimbării și tu
ca un bocanc cu șireturile desfăcute
pășind tot mai adânc tot mai departe...
iubire pas pas iubire
eclipsă totală de lună
numai piatră piatră albă strălucitoare
ca o iluzie a drumului nicicând trasat
simplu asumat
Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2015

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

să mi-l întorci, Andru Leandru


într-un fir de gând ca un deget întins spre lumină
am simţit ultima bătaie sau poate câteva
înainte de a se închide aripile păsării
lumina m-a ars am făcut un pas doi şapte paşi... am ieşit
în urma mea ţiuitul a răsunat până în străfundul fiinţei
am sperat că nu tu, că nu sfârşit,
că un nou început se va deschide dincolo de porţile umanului
s-a deschis. în faţa mea jungla îşi desfăşura splendoarea
m-a doborât un strigăt o atingere uşoară
a furtunilor interioare care au urmat
m-am ridicat în genunchi şi-am sărutat lespedea sub care nu tu
sau poate tu îmi priveai gândul rătăcit printre liane
se strângeau mai mult şi mai mult
cercul s-a format. sfera nu mai poate mişcată
locul ei a rămas în mine odată cu locul tău în inima vie în centrul fiinţei
care acum ridică Slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh
spre înţelegerea întrebării fireşti: De ce?
spulberată sunt de zilele durerii. mă înspăimântă gestul căderii
luminată sunt de surâsul tău, înger blond al inimii mamei
azi noapte te-aş fi visat puiule, te-aş fi visat
coboară tu şi atinge-i umbra părintelui să adoarmă
odihna inimii şi a gândului să coboare asupră-i
şi când pleoapele sale deschise vor fi luminii
să mi-l întorci, Andru Leandru
aşa cum numai spiritul tău ştie că este
bulgărele de foc, de lumină, de iubire, de căldură nicicând stinsă
în adâncurile trupului neputinţelor umane
lumina gândului să-ţi prindă sărutul cristal pe tălpile de înger
apoi în aripile tale să cuprinzi
răsăritul nostru, al celor ce te-au iubit şi te iubesc neîncetat
până la ultimul fir de iarbă abia răsărit
al anotimpului renaşterii fiinţelor noastre
Anne Marie Bejliu, 3 ianuarie 2015 (8:59)