marți, 28 iunie 2016

atât mai putem expira

tu, cel care cânți iubirea în
cu totul alte verbe
decât cel al cuvântului dintâi
pe unde-ți mai bate inima și unde te pierzi
atunci când
las palmele încet pe cuvintele tale
și te aștept să respiri
uneori sunt o Ană fără glas
alteori simt în mine fiecare inel prin care
tu dărui neîncetat din harul tău
alteori ne împletim vârfurile degetelor
într-un vers unic prelung primit de păsări
și totul prin aer umple sacul de nevoi
cu litere umbre de litere
semne infinite semne pe care
pleoapele le închid ca într-un sipet
firide în zidul tău alb firidă în șorțul meu alb
și jocul păsării și ea albă
cu ghearele zdrobind zdrobindu-ne cântecul
ce iubire poate fi asta purtată pe sub tălpile Lui
când tu uiți să privești cuvintele
eu uit să nu le privesc
și atunci
deasupra tuturor verbelor folosite
pentru a ne defini
așternem tăcuți câte un fascicul de lumină
aparent iubitoare
atât mai putem expira
inspiratul pare a fi interzis de legile
moral umane
râd râzi apoi mă înjuri birjărește
ca un profesor al tuturor timpurilor
cifrelor numerelor graficelor
geometriilor zburătoare
Amin iubirii omenești
curățare vindecare apoi speranța unei
miruiri nicicând amânate
Amin!
Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2016

imagine şi sursă:  George Braque, "Instrumente muzicale" 


















luni, 27 iunie 2016

te întregeşti urlând

răvăşeşti cifrele femeie
şi în fiecare zi
ca o disperare a lunii
te întregeşti urlând
lupilor ameţiţi 
de haloul tău prea rotund
fragmente din tainele nopţii
pe cele ale zilei le laşi la foc mic
în vasele de lut ale amintirilor
prezentul adapă caii gândurilor
apoi se stinge într-un mâine
absurd definit
de laturile unei piramide
răsturnate anume
pentru apele cunoaşterii
pe pânza freatică
numai tu şi o pasăre într-un picior
aşteptaţi
pietrele râd sub tălpile tale
gâdilate de ghearele înaripatei
tu şi trăirile tale cumulate
într-un zbor iluziv prin iubire
umbrele fiinţei sunt
cifre prinse
într-un semiarc de curcubeu
pe care Dumnezeu l-a proiectat
cu celălalt capăt în soare
Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2016

sâmbătă, 25 iunie 2016

privesc prin mine

între mine şi mine
eşti tu, clovnul
care mă sperie
în fiecare noapte
de asta tata
nu-mi cumpăra
jucării clovn
iar când mergeam
la circ
îmi era teamă
mă gândeam mereu
mai departe de spectacol
la plimbarea prin parc
de acolo de la circ
iubesc numai parcul
lacul acum
se umple de boboci
apoi nuferii
vor invada totul acolo
pe suprafaţa apei
între mine şi mine
există iubirea tatălui
şi a Tatălui
şi a tuturor mâinilor
care m-au îngrijit
pas cu pas am crescut
iar acum
simt tăcut cum scad
orbesc şi mai mult
şi-mi urmez obiceiul
copilăriei
mă gândesc
mai departe de spectacol
la plimbarea printre
cuvintele
pe care acum
nu le pot rosti
le gust adâncimile
dar nu le pot rosti
nici să le scriu nu pot
nici să le desenez
esenţele
le gust tac
privesc prin mine
ca printr-o farfurie
transparentă
între mine şi mine, sunt.
Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2016

joi, 23 iunie 2016

Locul minune de pe Poliştoacă

Multe excursii le-am făcut cât stăteam ori în Predeal ori în Sinaia cu băieţii mei pe Poliştoacă, când încă nu puseseră mâna pe spaţiile splendide de acolo să-şi construiască nişte vile urâte şi înghesuite oricine, oricum. 
Aveam un loc pe Poliştoacă unde iarba era atât de fină încât şi Teodor şi Andrei zâmbeau când le puneam tălpşoarele pe ea, simulând mersul de care n-au avut parte. După ce a plecat la ceruri Andrei, am mai fost odată numai cu Teuţ pe acolo. Stătea cuminte în cărucior şi cum cu ochii lui mari privea cerul senin şi parcă mânca lumină cât mii de oameni la un loc, la un moment s-a umplut cerul de nori şi ochiul de senin dintre brazi a dispărut. Noi strângeam lucrurile să le ducem la maşină şi în liniştea de atunci din acel loc am auzit deodată proteste vehemente şi parcă era vocea lui Teodor. El avea mereu locul lui preferat. Nu-l puteam pune în altă parte că se supăra straşnnic şi ridica vocea la noi şi plângea de mama focului. Era pasional ca tata.
Bun. Ce auzeam: Ei, ăi, băăăiii! Ucole ucole! E ce băăă!! Uuumina me-aaa! Eeemmm!
N-am reuşit să traduc acel "ucole". Încă lucrez la asta, din amintiri.
Em eram eu, adică mama lui azi şi mâine şi poimâine...
Am fugit la el l-am luat repede în braţe, căruţul târâş la maşină şi n-am intrat bine în maşină că s-a pornit o ploaie năstruşnică. Noi râdeam acum la adăpost cu lacrimi, pentru că Teuţ îşi continua protestele în maşină. I-am dat dreptate.
Andrei îngâna păsările şi scotea nişte sunete tare frumoase, iar Teuţ vorbea de zor cu lumina şi gongănea cu voce de bărbăţel. Era o bucurie mare şi plină de lumină pentru noi trei: mama, soţul meu şi eu. Îi ascultam şi i-am fi ascultat mereu cu bucurie pe cei doi muşchetari plini de iubire şi căldură, şi bucuria de a trăi frumuseţea sub toate formele ei fireşti.


Tulcea -un vis, numai vis acum

cântau tare guguştiucii azi. eu asociez cântatul lor cu casa bunicilor de la Tulcea care acum este doar o amintire frumoasă. m-am visat o clipă dormind în curte pe pătuceanul pus în faţa bucătăriei şi-n altă clipă în leagănul aninat de creanga nucului bătrân care nici el nu mai este. a plecat aproape odată cu bunica în ceruri.
de câte ori aud guguştiucii mă trezesc acolo cu toată fiinţa, în răcoarea copacilor, în parfumul florilor, în parfumul permanent de fructe de verdeaţăde acel bine pe care numai sufletele curate ţi-l oferă din belşug. şi tare dor îmi este de "acolo", de căsuţa ridicată de mâinile bunicilor, îngrijită de bunicul meu, tatăl mamei.
este ciudat să fii conştient că nu mai există nici una din gospodăriile bunicilor tăi. dacă mie îmi este greu, apăi mamei cred că îi este plumb în suflet mititica acest fapt.
totuşi viaţa merge de nebună înainte şi încă ne putem îmbrăţişa şi povesti readucând zi de zi acel parfum al poveştilor adevărate de viaţă, acel parfum care vindecă şi mângâie neîntrerupt inimile.

în cenuşă am găsit cuvinte

aştept noaptea 
ca pe un scenariu interminabil
cu reluări ale tuturor pierderilor
pe fiecare oră stă aninată o filă
în care strig sau tac strigând că mi-e dor
şi mai vreau uneori să spun sacadat
că mi-e frică de celelalte file încă nescrise
neparfumate cu aburul de tămâie
nepătrunse de vârful acelei coase
în vârful căreia luceşte un poem
deja mort deja pierdut
între a fi şi a nu fi nicicând
umbră a propriilor pierderi
aştept noaptea cu lumina aprinsă
uneori aprind o lumânare
alteori două candele cu fitilul strâmb care
atunci când nu le privesc mă ard
în cenuşă am găsit cuvinte
le-am adunat şi peste toată această frică
am scris m-am înscris iar şi iar
în propriul cerc de foc din care ies dimineţile
să ascult păsările şi frunzele
şi toate celelalte cuvinte care au evadat
mai demult tot din cenuşă
Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2016

din fiecare umbră

ciudat cum din fiecare umbră
se ridică întrebări
iar umbrele umbrelor
sunt răspunsuri
fără început fără sfârşit 
în care
arareori mă regăsesc a-mi fi
propriul liman
şi cum uimirea mă pocneşte
în moalele capului
las totul să curgă în jurul inimii
neculegând decât un punct
dintr-o fracţiune de întrebare
e mai simplu aşa
într-o întrebare
dacă o răstorni găseşti
mai lesne un răspuns
ca după ploi pietrele şi broaştele
prezentului
orăcăind neîncetat
adevărul
Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2016

mă încearcă un poem


și atunci
îi împachetez culorile în cuvintele
răsăritului
și-l las să se nască liber
peste toate frământările
simt cum
el plutește ca o palmă deschisă
înțelesului
când îngemănat cu neînțelesul
mă înfășoară discret
în velințele pline de sunet
ale întrebărilor
atunci îmi ridic umbra
în plină caniculă
îi adun brațele
care-mi sunt și mie
prelungiri uneori inutile
cuvintelor nenăscute
și o las să curgă prin mine
spre mine mereu
pentru a mă înțelege
măcar puțin
înainte de ploi
peste tot și toate
mă încearcă Dumnezeu
Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

gândim regândim totul


etichetăm tot și toate cele
apoi dorim intens
să ne cunoaștem
la grămadă
spun că am uitat ființa
într-un colț stingher în care
șarpele alb
prietenul casei
ne înfășoară sufletele cu migală
reînvățându-ne tăcut
verbul a fi
a fi noi înșine nicicând totul
de la început noi și atât
mai târziu
când ne vom fi văzut umbrele
și vom fi învățat
să le cernem esențele
ne va lămuri cum și de ce
uneori
amestecul din mojarul alchimic
ne blochează în a nu fi
altceva altcineva
decât noi. noi înșine
Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

dansăm


dansăm tot mai mult
cu singurătatea
braţul ei se încolăceşte 
ca într-o bucurie amăgitoare
pe gândurile care
uneori se nasc prea vii
să le înscriem în filele
speranţelor
înduioşătoare scenografie
pe care o tot schimbăm
zi de zi
îndoielnice emoţii
transpunem în versuri
şi Tu, Doamne
de câte ori ne trimiţi la plimbare
emanaţiile gânditoare
de câte ori ne întorci
în depoul trenurilor
fără gări
halte de nebunii vizităm
în trecerile noastre apatice
prin vieţi
prin propriile vieţi
şi ale celor pe care
numai Tu ni-i trimiţi
rânduiţi
soli de pace
sau de frământări care
ne răsucesc până când
reluăm aranjamentele
acelei scenografii
mereu în schimbare
alb negru ne cheamă
alb negru ne strigă
ecoul propriilor glasuri
când uităm culorile
în buzunarele Tale
de uriaş al tuturor
infiniturilor imaginate
sau nu
în pumnii strânşi
fiecare în colivia lui
de orb
peste toate şi tot
sufli iubire
iar noi
o ştergem repede
cu cârpa de praf
a nevoilor
Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

un singur actor un singur spectator

clasicul bufon acoperă cu
palmele înmănuşate cuvintele
scrie poemele râsului
între a fi şi a nu fi
ceea ce este
celălalt poet aşterne
clovni după clovni
sub forma literelelor strâmbe
sensurile râd cu poftă
de cititori
de câte ori soarele
scarpină norii imaginaţiei
oamenilor
el adună stelele una câte una
când sunt adormite
trimite câte o rază
iar noi
noi toţi vedem
culorile anotimpurilor netrăite
visele toate prind aroma
unui spectacol de circ
în care
toţi râd
în spatele măştilor plâng
se declară totul relaxare
revigorare
într-un cerc deschis
el descoperă clovnul dincolo de cerc
apoi îl închide ermetic
într-o sferă
cineva fură cristal după cristal
până când sfera devine infinitul finit
plin de cărbune
la finalul spectacolului
clovnul soare devine pictor
înainte de toate
desenează
în cercul deschis rămâne
un singur actor:
umbra luminii
un singur spectator:
lumina
Anne Marie Bejliu, 21 iunie 2016


clovnul vine cu toate acele

am strigat la tine de mii de ori
să mă iei cu tine la plimbare
chipul cioplit atinge tavanul apoi tace
apoi râde înfricoşător 
ca un clovn pe care îl tot visez
smulgând ace dintr-un cactus imaginar
mă joc uneori cu el în vis
îl colorez mai aprins sau mai stins
după cât îmi este de frică
un mâine acum creşte în mine
ca un balon
dintr-un material extrem de elastic
cineva trage de el apoi suflă
şi iar trage şi iar suflă până când
odată umflat balonul explodează
deasupră-mi
clovnul vine
cu toate acele cactusului în pumni
le lasă să cadă
aiurea vis aiurea-mi sunt acum
pentru că ştiu că
vine mâine adică iar un azi
prelung opintindu-se-n mine
stai măi, nu mai striga la mine
hai, vino la plimbare, hai...
Anne Marie Bejliu, 21 iunie 2016

iraţională chemare


îmi pare a fi ridicarea mâinii umbrei
când tălpile tot coboară pe
scara lui escher apoi urcă
şirul gândurilor sufocă
momentul eliberării
şi al umplerii de sine prin sine
călcând
iarba cifrelor prin culorile literelor
cândva sau undeva
se naşte un poem sau
romanul unei vieţi netrăite
închipuite umbre lasă frunţile
în soarele gesturilor albe şi mor
sau trăiesc odată cu tine
omule cu gluga
din piatra tuturor băncilor
aşteptării în a fi
în a redeveni ceea ce eşti
dincolo de cortina minciunilor
tu, omule, pleci fruntea
şi colorezi tot câmpul de umbre
pastelat gest
pastelată rostire
a tăcerilor tale
Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2016

uit să ţes

vreau mereu 
să fiu pasăre
dar la fel mult 
uit să-mi ţes aripi
cu firul de argint
şi acul de
cuarţ incolor
dăruite toate
de Dumnezeu
în nervurile
fără goluri
ale năvodului
adevărului

ajută-mă Doamne


să transcend starea de neghină
să prind cântecul cerului 
în azima necoaptă
şi sărutul privirii florii tale
în fiece clipă a naşterii şi vieţii ei
ca într-o spirală a aerului
îndumnezeirii
gândului bucuriei că sunt
om

https://www.facebook.com/onofras.ro/?fref=photo


pentru Dumnezeu


cineva a lăsat pe filă talpa
rece ca o bucată de gheaţă
tăcând urmelor de sare
înainte de topire timpul
l-a salutat ucigându-i memoria
dinainte de primul pas
tu ce mai faci unde-ţi laşi sunetele
să anine notele şi mai ales de unde
mai vine răsăritul
în lumea asta noctambulă
de unde să încep
a-i căuta nuanţele pentru viitorul
desen simplu în creion
fără culori
ele vin
după ce mă regăsesc. ştiu
tu când mai vii
cu pensulele pictore când
orb asculţi numai cântecul şi
trapul cailor obosiţi din inima ta
Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2016

sâmbătă, 11 iunie 2016

tata

am privit muntele din imagine până când am adormit.
am visat că m-a ridicat în braţe ca pe o pasăre cu aripile deschise, gata de zbor.
mi-a sărutat fruntea, apoi brusc s-a acoperit de gheață. am alunecat. m-am trezit şi-am simtit cum dorul a readus mâinile tatălui în jurul meu. erau braţele mângâierii, braţele salvatoare, braţele acelei iubiri copleşitoare mereu pentru fiinţa mea. muntele se numeşte încă Omu. tatăl se va numi veşnic tata.

spaţiu

ceresc spaţiu
între strănutul scriitorului
şi muşcatele prezentului
mutant
mutante idei 
şi pasul cuvântului
hălăduind cu haina sensurilor
pe umăr înghiţind apatic
umbrele buzunarelor zdrenţuite
de valori
care cad şi cad
pe plaja unei singure metafore
a vieţii
Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2016

să trăieşti ca un corb


jucând
ruleta zi de zi cu inima ta
prin suflet cerşind 
un ciob de cristal
prin care să priveşti
omul
cel pe care ţi-l alege providenţa
sau jocul altarelor pe care
te aşterni nu jertfă
doar sens
al unei călătorii în care laşi să curgă
curajul nebunului ajuns la
maturitate
cel care păstrează copilăriei
o floare
şi un verb ascuns
în pălăria de magician
îndrăgostit
să mori ca un fluture
sărutând floarea cuvântului
e un miracol negândit
jucat în tropotul hergheliilor
cerului
şi a Voinţei Lui
o nebunie frumoasă în care
mă înscriu lăsând în pridvor
orgoliul nemăsurat al propriei fiinţe
însetată de zbor de aer
în plină culoare a visului
nevisat
atins într-o clipă de neatenţie
cu firul de iarbă din copita cerbului
care tocmai boncăluieşte
printre stejarii miracolului
de a fi
Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2016

cândva


mă ridicam
în vârful picioarelor
şi-mi priveam sufletul 
cum
tiptil fugea la marginea
patului părinţilor
privindu-le
iubirea profundă
acum dor gleznele dar
tot mă ridic în vârful
picioarelor
privesc viaţa cum
tiptil furişează
o rază de speranţă
printre cărbunii încinşi
ai disperării
îi gâdilă în arderea lor
şi
când vreau să-i colorez
îmi zâmbesc
şi iar devin negri
prind acel zâmbet
îl desenez cu el însuşi
într-un cuvânt
sau mai multe legate
între ele
cu mine însămi
cred că e singura mea
reuşită
pentru că
durerea îmi stă la căpătâi
bucurându-se că nu o alung
vreau dar nu reuşesc
decât
în fracţiuni de viaţă
în care
cuvântul îi ia locul
mergând
în vârful tălpilor imaginare
ale sufletului dornic de cer
Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2016

abia acum mă ridic


nu mai ştiu cum să explic
această curgere
în care uneori mă regăsesc
alteori mă rătăcesc
la fel ca o filă pe care
cineva o ignoră o clipă
apoi o caută înnebunit
pentru că acolo
fragmentul de răspuns
lega trupul de suflet
şi spiritul lui
a rămas undeva
între legănare
şi statica ironiei vieţii
uneori reuşesc să explic
un punct geamăn
în toată această poveste
care mă prinde
şi călător şi drum şi margine
în care
ţâşnesc fragmente
de argilă brută
în ea
un vers sau o frază
străpunge adevărul
alteori prinde piciorul lung
al minciunilor acumulate
într-o piatră
fals numită a căutării
nu mai ştiu cine sunt
sau poate că
abia acum mă ridic
pe vârful gândurilor
regăsindu-mă şopârla
lăsată să
ardă în soare cuminte
sau numai umbra târârii
unui şarpe alb
prin colţurile casei părinţilor
căutându-i şoapta tatălui
alături de glasul viu
al mamei
mângâierea unei copilări
care
m-a ridicat om în acea filă
pe care
simt cum cineva o ignoră
apoi o caută înnebunit
apăsând clapele
unui pian bătrân
în concertul dirijat anume
de mâinile Lui
Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2016

joi, 9 iunie 2016

când taci

pentru că cineva
scrie
altcineva
mai face un pas
spre sine

iar eu
privesc pur
şi simplu
ascultându-ţi
culorile
cum leagănă
verbele

spun...

alături de tine
umbrele devin uneori
bălţi

pasul ud
mi-l las să alunece
pe gânduri

pe tine cine te lasă
să legeni tălpile
deasupra poemului

atunci când
poet îţi spun iar tu taci
şi mai frângi un ram
cu furtuna din tine

când taci
din tine culorile
dau năvală
-------------
în sine
braţele timpului
se frâng

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2016


inelele teiului aşteaptă



pe el cine îl iartă
pe mine cum mă strigă
de pe scara aceea infinită
acel joc absurd în care uneori mă regăsesc
alteori mă rătăcesc
urc şi urc fără sau cu graba pionului
spre cutia sinelui
cineva îmi vorbeşte de copilul lui şi doare
ca un membru fantomă după un accident
în care timpul şi-a frânt limitele
înţeleg că sunt încă mamă acolo în sămânţa aceea
în care mă tot ascund
simt braţele pline cu ei cu toţi cei care
durerea şi-o lasă pe chip într-un zâmbet
şi râd Doamne
râd nespus de frumos Ţie mereu Ţie

ei ştiu că inelele teiului aşteaptă
să devină icoană. ştiu

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2016

***

să-l aruncaţi în groapa cu lei
- strigă omul cu biciul cuvintelor
aninate de gât
cineva îl sperie. ceva tresare în el
apoi învaţă să tacă din când în când
în versuri strâmte în care
îşi numără culorile în neştire
pentru un alt prezent incert

Anne Marie Bejliu, 9 iunie

miercuri, 8 iunie 2016

vopsim

ca-ntr-un vulcan
yin yang
în jurul naşterii
şi în naştere zace iese
pasărea cântec gălăgie
cuibul
de pietre plesneşte oul-soare
portocala decojită
şi tu
artistule
din pană creşti şi ieşi
şi
intri
vopseaua ta azi şi mâine
de ieri

nu vorbim

vopsim
sufletul

Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2016

***

veşnici suntem
ne scapătă câte un deget
urmează întregul picior
pe poleiul vorbelor neştiute
nerostite
dharma-şi întârzie ovalul
scapătă şi umbrele
pe bara întinsă a karmei
Amin
Anne Marie Bejliu, 6 iunie 2016

povestea dorului


aromată filă îmi aşterne
glasul
la căpătâiul copilăriei 
şi atunci
ridic perna sau numai un colţ
şi privesc până adorm
jocul
braţele tatălui
cuprinzându-mi durerile
glasul mamei
abia sosită din gardă
febra uriaşă
care-mi face tâmplele
să danseze ritmat...
şi tu jucărie de pluş
care ai uitat să latri
după ce dinţii mei te-au ros
tot ritmat
citind poveştile dorului
acasă şi între copila care cântă
şi acea femeie care
a uitat să viseze alte culori
adoarme mereu trează fiind
prin albastrul icoanei mici
care încă poartă
amprentele dascălului
bunicului
cu ochii mici strălucitori
şi calzi
Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2016

sub talpa lui Dumnezeu - primăvara -


dincolo de păduri priveşte
soarele
de fapt el priveşte prin el însuşi
totul
văd cum
sufletul meu a ajuns
mai departe decât ultima talpă
care
lasă amprente mai multe
decât credeam
şi umbra râde acum de mine
şi gâdilă tălpile prin umbre
undeva departe de mine
se aşterne vara
iar primăvara se ascunde
sub talpa lui Dumnezeu
aşteptându-mă
mi-au ieşit prin tâmple
ca nişte fiare domesticite
gândurile
cândva ideile dansau
semănau
cu nişte copite uriaşe
care
uneori se ridicau la cer
se izbeau de pământ şi
deveneau oameni
ca nişte îngeri căzuţi
ideile
deveneau şi oameni
Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2016

născut în literă

cineva scrie
altcineva
sare
din literă în literă
ca pe un şotron 
de pământ
desţelenit
iarba şi versul
ritmul şi sensul
te macină
şi atunci te întreb
de ce şi dacă
în flacără
ca o umbră cânţi
printre pietre te asculţi
asculţi
omule gândule
firule trunchiule
inel şi esenţă de viaţă
cândva poet uneori literă
culoare şi punct
pe i pui ce vrei
printre acolade te plimbi
tot om tot om
te întreb tu taci
tăcerea ta vibrează
printre culori cuvinte
nerostite necitite
naşti te naşti
iar şi iar mori
într-un poem
născut în literă
eşti
Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2016






m-a dăruit plecarea ta cu un semn

m-a dăruit plecarea ta
cu un semn
anume lăsat pe latura stângă
a chipului
cândva ea a ars s-a refăcut
acum pâlpâie lumina din tine acolo
şi printre cuvinte nu mai găsesc
nici unul care
îmi poate fi liant între mine şi sine
el uneori
cu frica un copil născut aruncă bilele
pe scara lui escher primindu-le în frunte
repetitivă încercare în a-mi dilua
starea aceea rea
de multe ori bună în principiile umanului
de apăsare nepăsare
sau mai bine spus
o direcţie anume a verbului a fi
atent la mişcarea întregului
încerc să mişc degetele pe tastatura lumii
întâlnesc asperităţi
o tastă sau mai multe au căzut demult
şi uite că nu mai pot scrie verbul a iubi
pot lăsa să cadă literele a şi i
ca şi cum ceva
începe mereu şi se termină brusc
lovind ca o coadă de peşte neliniştit
tablourile unui vernisaj fără pereţi
doar oglinzi aninate
de aerul pe care îl respirăm acum
îmi dăruire revenirea ta răspunsuri care
se termină invariabil cu întrebări
mai dă-mi o linie subţire verticală
poate voi reuşi
să-mi las cu toată greutatea fiinţei
punctul
apoi plec eu iar şi iar şi tu la fel
frumoase mai sunt întoarcerile
reîntoarcerile
mai ales unghiurile acelea
care adună în definirea lor trei cifre
unu opt şi zero...
Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2016