şi atunci

toţi au privit prin soare
frunza de ferigă cum creşte

el a ordonat irizaţiile
ei le-au răscolit iar şi iar până când
ca o alternanţă a banalului
totul s-a închis într-o geometrie complexă
din ea răsare din când în când
cimbrişorul pădurii

el le redă glasurile
iar celor frustraţi le dăruie metafore
să le dezlege tâmplele
de nimic

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016

l-am privit pe om

cum dezlega tâmplele unui cireş
cu gura căscată fura frumuseţile
le mesteca grăbit
scria un poem al verii 
strecurat printre primăveri

iluziile atârnau de ramuri
iar frunzele arse de secetă creşteau în irişii lui la loc
reîmplinindu-l

el stătea pitit după inelul al şaptelea
ridicând pleoapele grele de gânduri nerostite
trunchiul cireşului îl primea
ca pe insecta aceea tulburată
de propria-i naştere

11 august 2016

ruleta s-a stricat

merge continuu ca un metronom
rostogolit prin inimile celor rămaşi
tu încă faci paşi pe apele iubirii lor
vii iar şi iar plin de lumină
înconjuri locul casei în care ai fost
ca un bulgăre din fulgerul cel mai rafinat
nicicând static
şi privirea ta umbla pe apele irişilor
celor care te-au iubit
tată al zilelor şi nopţilor copilei
cu ochii din cărbunele unui timp
bătut de vânt

repară ruleta, tată
hai să jucăm pe urmă cu gloanţe reci iubirea
lăsăm rănile pe marginea mesei verzi
le adunăm în punguţa cu banii de trecere
o punem în luntre şi plecăm la plimbare

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016

îngenunchiere

- cireşe în inima copilăriei tale, suflete -

am îngenuncheat odată cu tine, suflete

când spiritul a vrut să ridice spre lună

câteva inele

prinse încă în trunchiul noduros

al copacului uriaş

m-am speriat o clipă că

le va lăsa să scape din palma lui de ger

atât de cald le-a aninat de urechile tale

încât

am sărutat inima lui de piatră

(cireşe în inima copilăriei tale, suflete)

a răsărit luna şi eu încă purtam în privire

soarele negru al sămânţei verbului "a fi"

tu ai ridicat în tine ziduri

odată cu mintea mea nebună

după scenarii

el le-a strâns pe toate

ca în buchet al uitării şi le-a aruncat spre el

zburătorul cu aripi de ceară

soarele l-a primit pe Icar-ul

primei măşti a fiinţei

apoi l-a renăscut

într-o scenografie complicată

acum îi privesc jocul

pe scena ovală a pământului

mă simt prinsă în arena unui circ

unde caii gândurilor

sălbatic înfig copitele în metaforele

vieţii

moartea

ca o secure uitată într-un lan de grâu

îşi numără victoriile

din filele unui septembrie în care

- întâmplător sau nu -

m-am născut

sau poate doar am înviat

pentru a mă întoarce mai puternică

în apele fireşti ale existenţei

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016