deschise ziduri
întâlnesc lumina.
o sting ca pe lumânare.
uit cuvântul dintâi.
ţigara de primăvară
se fumează încet.
e bine ca mugurii să înveţe
tăcerea,
înainte de evadarea
din verde.
autor foto: Victoria Anghelache
vineri, 27 aprilie 2012
capătul apei
mă înalţ
din pânza cuvintelor uitate.
le adaug culori
din rădăcini de sunet.
cuminte,
mă ascund la capătul apei.
alerg...
nisipul lasă urme.
râd.
umbra mea întâlneşte cerul
la răscruce de arcuri...
le adaug culori
din rădăcini de sunet.
cuminte,
mă ascund la capătul apei.
alerg...
nisipul lasă urme.
râd.
umbra mea întâlneşte cerul
la răscruce de arcuri...
autor foto: Victoria Anghelache
focul trecut
aşchii aruncate-n prezent...
flăcări, frământări din focul trecut.
frunţi plecate,
frunţi plecate,
în verde se cern.
clopote ascultă,
liniştea bobocului absent...
autor foto: Victoria Anghelache
sâmbătă, 3 martie 2012
miercuri, 25 ianuarie 2012
tăcere, gheaţă. gânduri
tăcerea e mai mult decât o stare.
ne regăsim în colbul dimineţii, culori absurd lăsate să-nconjoare, o alergare, pasul trist al nopţii.
tăcerii vidul îl adunăm în pumni de sare.
mercurul, îl lăsăm să-şi modeleze, trupul vibrând durerii, bucuriei şi tristeţii, apoi cu toate-n aripi, zborul îl culegem.
tăcerea nu ne-ascunde, ne arată, pe scena marii piese, obsesiv jucată, de-actori profesionişti sau simpli mimi, cu braţe fără palme, doar cu pumni, cătând mereu în aer viciat, flori, inimi.
e o uimire-acest "tăcând tăcerii".
e idealul sau mai bine zis doar valul, pe care trupul ni-l aşternem obosit, de-atâtea patimi inutile amorţit, de-atâtea visuri îngrădite de banal.
îi dăruim un strop... de alb real.
voi lăsa în palmele tale câte o filă. una va fi iubirea, alta va fi tăcerea. să-mi spui care din ele este lizibilă.
eu văd doar zece degete înfrigurate, şerpuind prin geometria aerului, rănindu-l.
când braţele zvâcnesc, mimând îmbrăţişare, degetele conturează aripi, şi inimă, şi pasăre, şi... scara dorinţelor, şi opturi... multe opturi până când umbra prea înaltă a mâinilor se prăbuşeşte în poale. mâinile plâng atunci,
prinzându-se una pe alta apoi urcă încet spre stern.
"pe unde paşii caută aripa?"
tălpile dor de nemişcare şi mâinile ajung la stern.
ruga tăcută începe să curgă şi... valu-şi sparge creasta de gratiile celulei în care strigăt de om, ecoul surprinde.
rămâne un strop de aer în ninsoarea cu flăcări de gânduri. acolo doar, viaţa îmbrăţişează moartea iar coasa luceşte absurd în bucuria trecerii de la o tâmplă la alta, de la un ochi la altul, de la inimă la inima inimă, scuturând trupului negura în zorii mereu proaspeţi ai veşniciei.
tăcerea nu e punte. e doar celula vie în care creştem...noi, cei ce suntem.
nu fugim de moarte. ne scăldăm în frică până la saturaţie, până când banalul ne sufocă.
pentru o gură de aer proaspăt, zâmbim morţii, luând-o la braţ pe aleile parcului sferic.
jucăm de-a v-aţi ascunselea, până ajungem orbi, îngenunchiaţi, la teiul cu trunchiul din versuri şi seva curată a poeziei vieţii.
Un ciob vederii sale, durerii îi aduc.
Oglinda în fărâme îi va rămâne poartă.
De dincolo de sensuri se va deschide-n umbre,
altar de gânduri moarte, rătăcitor-rebele.
În luciul crud al morţii, o parte dintr-o stepă,
ce culmile le-adună în pumnul de dorinţi,
casa din zori, tabloul,
(de-un orb pictat)
doar patimi, pe-o aripă se lasă,
şi-ţi prinde în glas sunet, şi-un capăt de descânt.
Trecutul vei cuprinde în alba ta tăcere.
Pierdută prin iubire, iubirii îi desprinzi,
întreaga nemurire şi-n orişice răscruce,
în palma ta deschisă, va răsări povestea, firului de argint.
Pribegi şi magi ai vieţii, păsări şi-n paşi lumină,
îngheţ uităm şi-n urmă, fruntea-n sărut lăsăm.
Şoaptele sunt iluzii, opace-oglinzi din glasul,
ce-a răsărit din umbre.
Îl ascultăm cuminţi...
Apoi, alegem pasul, călcând pe ape tulburi.
În mâini doar vid rămâne...
În ochi, doar vii oglinzi.
http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topic...
ne regăsim în colbul dimineţii, culori absurd lăsate să-nconjoare, o alergare, pasul trist al nopţii.
tăcerii vidul îl adunăm în pumni de sare.
mercurul, îl lăsăm să-şi modeleze, trupul vibrând durerii, bucuriei şi tristeţii, apoi cu toate-n aripi, zborul îl culegem.
tăcerea nu ne-ascunde, ne arată, pe scena marii piese, obsesiv jucată, de-actori profesionişti sau simpli mimi, cu braţe fără palme, doar cu pumni, cătând mereu în aer viciat, flori, inimi.
e o uimire-acest "tăcând tăcerii".
e idealul sau mai bine zis doar valul, pe care trupul ni-l aşternem obosit, de-atâtea patimi inutile amorţit, de-atâtea visuri îngrădite de banal.
îi dăruim un strop... de alb real.
voi lăsa în palmele tale câte o filă. una va fi iubirea, alta va fi tăcerea. să-mi spui care din ele este lizibilă.
eu văd doar zece degete înfrigurate, şerpuind prin geometria aerului, rănindu-l.
când braţele zvâcnesc, mimând îmbrăţişare, degetele conturează aripi, şi inimă, şi pasăre, şi... scara dorinţelor, şi opturi... multe opturi până când umbra prea înaltă a mâinilor se prăbuşeşte în poale. mâinile plâng atunci,
prinzându-se una pe alta apoi urcă încet spre stern.
"pe unde paşii caută aripa?"
tălpile dor de nemişcare şi mâinile ajung la stern.
ruga tăcută începe să curgă şi... valu-şi sparge creasta de gratiile celulei în care strigăt de om, ecoul surprinde.
rămâne un strop de aer în ninsoarea cu flăcări de gânduri. acolo doar, viaţa îmbrăţişează moartea iar coasa luceşte absurd în bucuria trecerii de la o tâmplă la alta, de la un ochi la altul, de la inimă la inima inimă, scuturând trupului negura în zorii mereu proaspeţi ai veşniciei.
tăcerea nu e punte. e doar celula vie în care creştem...noi, cei ce suntem.
nu fugim de moarte. ne scăldăm în frică până la saturaţie, până când banalul ne sufocă.
pentru o gură de aer proaspăt, zâmbim morţii, luând-o la braţ pe aleile parcului sferic.
jucăm de-a v-aţi ascunselea, până ajungem orbi, îngenunchiaţi, la teiul cu trunchiul din versuri şi seva curată a poeziei vieţii.
Un ciob vederii sale, durerii îi aduc.
Oglinda în fărâme îi va rămâne poartă.
De dincolo de sensuri se va deschide-n umbre,
altar de gânduri moarte, rătăcitor-rebele.
În luciul crud al morţii, o parte dintr-o stepă,
ce culmile le-adună în pumnul de dorinţi,
casa din zori, tabloul,
(de-un orb pictat)
doar patimi, pe-o aripă se lasă,
şi-ţi prinde în glas sunet, şi-un capăt de descânt.
Trecutul vei cuprinde în alba ta tăcere.
Pierdută prin iubire, iubirii îi desprinzi,
întreaga nemurire şi-n orişice răscruce,
în palma ta deschisă, va răsări povestea, firului de argint.
Pribegi şi magi ai vieţii, păsări şi-n paşi lumină,
îngheţ uităm şi-n urmă, fruntea-n sărut lăsăm.
Şoaptele sunt iluzii, opace-oglinzi din glasul,
ce-a răsărit din umbre.
Îl ascultăm cuminţi...
Apoi, alegem pasul, călcând pe ape tulburi.
În mâini doar vid rămâne...
În ochi, doar vii oglinzi.
http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topic...
marți, 17 ianuarie 2012
joi, 12 ianuarie 2012
Celtic Music - Dance with the Trees
dansează copacii
clipele râd
creşte în mine secunda
şi frâng,
sămânţa de măr
pe umărul stâng
A doua scrisoare (Către Johnny Răducanu) de Nichita Stănescu
Să te ferească Dumnezeu
dacă te poate şi feri
nu de cuvânt să te ferească dânsul,
ci de cântec.
El pare tuturora a zâmbi
în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.
Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt
şi nici prin cel care cuvântă.
Te-apucă moartea-atunci când vezi
o piatră care cântă.
dacă te poate şi feri
nu de cuvânt să te ferească dânsul,
ci de cântec.
El pare tuturora a zâmbi
în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.
Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt
şi nici prin cel care cuvântă.
Te-apucă moartea-atunci când vezi
o piatră care cântă.
Subit de Nichita Stănescu
A fost o răsucire
la-nceput
iar la sfârşit, o stare.
Eu nu-nţeleg nimic.
Neînţelesul meu, el înţelege.
la-nceput
iar la sfârşit, o stare.
Eu nu-nţeleg nimic.
Neînţelesul meu, el înţelege.
Cina fără de taină de Nichita Stănescu
Taie-mă, dracului odată
ca să fim doi!
Smulge-mi odată ochiul ca să fim
mai mulţi,
noi, orbii şi văzătorii!
Rupe-mi, odată dracului, picioarele
ca să dăm dreptate roţii!
Calcă-mi creierul meu cenuşiu,
ca să dăm dreptate odată cuvântului!
Gând
Până la cer, pasul taie aerul şi piatra, şi iarba, şi cuvintele. Pudra de pe faţa realităţii devine chit atunci când ploile sunt curate.
Oamenii clasifică oamenii. Iubesc treptele, scările, nivele, până la ură. Cerul primeşte. Cerul păstrează un punct din caruselul gândurilor. Printre firele de iarbă, fiara a născut. Iarba miroase a gheară arsă în durere.
Piramida cere simplitate. Nisipul îşi multiplică straturile...
Ochii ating ritmul alert al nisipului până ustură privirea. Speriaţi de uitare, păstrează întrebările, încropind albia fricii pentru un spaţiu al timpului neatins de uman. Dincolo de răspunsuri, tot întrebări sunt...
Oamenii clasifică oamenii. Iubesc treptele, scările, nivele, până la ură. Cerul primeşte. Cerul păstrează un punct din caruselul gândurilor. Printre firele de iarbă, fiara a născut. Iarba miroase a gheară arsă în durere.
Piramida cere simplitate. Nisipul îşi multiplică straturile...
Ochii ating ritmul alert al nisipului până ustură privirea. Speriaţi de uitare, păstrează întrebările, încropind albia fricii pentru un spaţiu al timpului neatins de uman. Dincolo de răspunsuri, tot întrebări sunt...
miercuri, 11 ianuarie 2012
stare
răstignit între două ierni,
arunc timpul
în ţăruşul fără vârf al primăverii.
în gând întorc bumeranguri grele.
umbrele lor
sunt măştile umbrelor.
genunchii sunt amorţiţi
de orgoliu.
privesc piruetele lor.
privesc piruetele lor.
vor să prindă pământul într-un cerc.
nordul şi sudul
nordul şi sudul
refuză scena tragico-comică
a perfecţiunii...
duminică, 8 ianuarie 2012
miercuri, 4 ianuarie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)