duminică, 21 decembrie 2014

daruri pentru a nu muri


să mă înclin în faţa nenăscutului din mine
sau să-l las să-mi cânte acel ceva doinit
acel ceva în care sămânţa scapără ca o scânteie 
sau fărâmă de granit
la răsăritul ultimei litere din numele meu
e-chilibru e-go entorsă a cuvântului sunt
înainte de rostire
toate fibrele cuvântului se răzvrătesc
îmi declamă libertatea
pe care nu am câştigat-o
născându-mă în ciurul Domnului
odată cu prima granulă potrivită e-liberării
poate am câştigat sămânţa de muştar
din adevărul acela neatins de mintea mea năucă
dar spune-mi, prietene Leandru Andru,
să mă înclin în faţa nenăscutului din mine
sau să strănut zdravăn
când pasul următor îl desenez
pe piatra cubicelor principii umane
râd şi mă încrunt fără să-mi dau seama că de fapt
totul se amestecă într-o lacrimă
unii spun că este rotundă parfumată sărată limpede
eu spun că este ovală ca pământul
ca oul din care toate răbufnesc
în sfera libertăţii neasumate
Leandru Andru,
să mă înclin sau să adorm între un deal şi altul
rostind tăcerea cu glas neutru
un el şi o ea armonizaţi în spaţiul îngust
dintre o linie orizontală şi alta curbă
umplându-l cu visele
pe care nici Domnul nu le împlineşte niciodată
le dăruie-n forme de gând sau ni le dăruim de sărbători
în fond daruri oferite speranţei pentru a nu muri
Anne Marie Bejliu, 8 decembrie 2014

colindele oaselor


să-mi laşi o urmă din tine când vei arde
cenuşa imperiului tău este caldă încă
şi dintre toate animalele din umbrele uitate
pe gardul principiilor a rămas tigrul
mă inspiră îl inspir mâncăm aceleaşi litere
înghiţim aceeaşi otravă iernatică
filele impregnate de gânduri
umplu vadul de litere cu încercări
le număr împreună cu el apoi
fragment cu fragment ne mâncăm unul pe altul
pentru un poem cât mai lung
la final punctul aşterne pe oasele rămase
căciula roşie cu ciucure alb
anunţ clar al unui dar promis retrimis neadmis
pe traiectoria pe care un tigru şi un om au alergat
sau aleargă încă după umbre
sărbătorim sărbătorim sărbătorim
chelălăim colindele căderii
apoi visăm înălţarea
tu cânţi din oasele mele eu din oasele tale
sătui de schimbul de replici banale
când mai trăim nu contează
colindăm...
Anne Marie Bejliu, 14 decembrie 2014

şi luna, Doamne, şi luna


tot mai des se întâmplă ceva în inima sferelor de soare
ceva îşi lasă umbra în centrul de foc al cuvintelor
născute sau nenăscute
aprinderi zac în fundul oceanelor de gânduri
iar tu îmi rosteşti şoptit poveşti
despre jucăriile de pluş care cântă
uşile se deschid ca un văl de sărbătoare
în jocul copilului nostalgie sau naşterea unui alt joc
văd în ochiul de lac în care trupul firav mic se oglindeşte
îi privesc aplecarea şi îngenunchez
până când strigătul pruncului orb se va auzi iar şi iar
în carnea adultului pentru încă o renaştere
a filei a noua a lui septembrie
deocamdată scârţâie fereastra Crăciunului
am luat câteva cuie şi privesc afară crengile brazilor înalţi
poate se vor împodobi cu încă o zăpadă, Doamne,
poate se vor împodobi
şi luna, Doamne, şi luna...
mica balerină mă urmăreşte. ochiul se umple de ea
de înălţarea pe poantele cât un vârf de lance
a adevărului jocului pierdut cândva când
am început să învăţ a-L iubi prin om
absorbind absintul şi frica
spre Tine, Doamne absorbind
curajul de a fi... om
Anne Marie Bejliu, 16 decembrie 2014

lumea a treia a umanităţii


brazii ne ascultă tânguirile
prelungesc o clipă ecoul
apoi lasă acele să pătrundă 
în inima durerii
a lor a noastră a cerului când
între oameni furia devine mângâiere
injuria devine cuvânt blând
dincolo de ele ce mai rămâne
căderea aripilor când în uterul mamei
un mugur îşi aşteaptă viaţa
primeşte moartea ca dar de Crăciun
între două cuvinte rostite tăios
şi două aplauze pentru nimic
brazii s-au înălţat
în vârful lor soarele
lasă răsăritul să le umple vârful cu unica veste
nu s-a născut. a murit pământul în care
un suflet ridica în noi
cuvântul dintâi şi ultim al înălţării omului
va trăi dincolo de hotarele
lumii a treia a umanităţii
cea de azi
de câte ori să mai moară aripi şi oameni în zbor
în plin avânt al urâtului uman
al uitării frumosului
între hotarele lumii a treia a umanităţii
cea de azi
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

triunghi la dospit


înghesuit într-o idee
poetul lacrima o lasă oval
în cuvânt
Iisus îl priveşte
din sculptura în care
răstignit este
încovoiat îngenunchiat
în viziunea artistului
cu palma la gură şi sufletul plin
de aşchiile Crucii Lui
eliberat într-o idee
artistul lasă trupul să se destindă
tot răstignit
răstignire moarte Înviere
şi mereu mereu Naştere renaştere
două oglinzi triunghiul
şi-l lasă să dospească
între a fi şi a iubi sau a iubi şi a fi
cine mai ştie?
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

pereche de poveri


mă ridic pe două poveri
una-mi sunt eu
cealaltă tot eu
pe prima o las în urmă
ca pe o ofrandă plictiselii Lui
de a-mi păstra
harta paşilor greşiţi
curând mă voi lăsa
cu totul în urmă
poverile se vor contopi
sau vor refuza
pentru a desăvârşi tabloul
iertărilor suprapuse
în paturile procustiene
călcâi pe călcâi
se va ridica alt drum
răspunderea rezistenţei structurii
nu mai ştiu
dacă îmi aparţine sau nu
nu mai întreb
în faţa mea să se deschidă
apoi pornesc pe el
ca o lăcustă frântă
între a mă bucura
şi a-mi ridica la rang de eşec
reuşita de a nu fi ceea ce sunt
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

parte din lira unui copac


fiecare din rădăcinile copacului
încântă pământul cu lira sa invizibilă
într-un labirint
acolo
umbrele nu încap
acolo
numai inelele vibrează
păstrează mişcarea
răsucirea
răscolirea rotundă a gândului
până când cuvântul cuvintele
se nasc ţâşnesc sevă
ca un liman al aşteptărilor omului
se întâmplă adesea
să-mi lase urma lor
în adâncul palmei sau al braţelor
când îl îmbrăţişez
mi-am dorit şi-mi doresc să fiu
parte din lira unui copac
primăvara
când voi fi
îi voi urma acordurile
prinsă fiind
în alchimia propriei fiinţe
chiar de nu voi mai fi
pământ sau lemn
sau foc sau apă sau aer
poate simplă picătură de metal
(de va fi aceasta Voia Lui)
în vârtejul timpului
despre care se şopteşte
că nu există
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

pe plan înclinat


mă întreabă zidul cum mă simt
tac. îl tai îl mestec după o rumegare prelungă
îi înghit consistenţa. mă prefac sătulă
la mijloc de noapte constat saturaţia reală
transpir. emotivă eram. nu mai sunt
din când în când sunt
atunci merg ca pe un plan permanent înclinat
ce este permanenţa de fapt
dacă se şopteşte mereu că timpul nu există
deasupra mea numai cerul rămâne neatins
pe El îl ating îl atingem constant fără să ştim
nu ţipă nu loveşte. pur şi simplu
ne transformă braţele în mecanisme inutile
apoi le întoarce şi iar şi iar...stop
peste mine cad tavanele poeţilor
al meu a ajuns podea sau a rămas podea
nu caut certitudini. uit mereu "r"-ul. pare firesc
rămân ce-ti-tu-dini
vin ele la mine să-şi dizolve mândria
apoi dispar.
nimicul tot nimic rămâne
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

oarbă


ca un copil de piatră
se ridică visul
îl ating tace. nu-l ating. tace
de câte ori se zbate conul
prin umbrele prezentului
îl aud
în faţă zid în spate zid
singura cale liberă pare a fi răsăritul
sau chiar este
încă sunt oarbă, Doamne, încă sunt
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

optimista are destule cărămizi


nu te las de izbelişte -
îmi spui mereu Andru Leandru
filele cresc se aranjează aproape singure
pe raftul încercărilor
tu zâmbeşti
undeva în spatele lor
poveştile cresc
şi unde să mai încapă renunţarea
când în iarnă ridic greutăţi neştiute până acum
cunoscute numai Lui
pasul meu este viu mereu mai viu
scapătă un călcâi
altul o ia la vale. caută lăcaşul fragil
în care piatra de lună tace
aştept un nou răsărit de lună plină
să-mi urlu amarul şi cântecul
lupii şi ei aşteaptă
totul se umple cu zăpezile gândului răsucit
pe altarele ridicate simplu de viaţă
nici nu le văd prăbuşirea
nu mă lasă visătoarea din mine să cad
sau optimista
are destule cărămizi să aştearnă în urmă
şi totuşi
nu întorc nici capul nici trunchiul
umărul stâng o clipă tremură
şi aşteaptă...
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

au uitat să anunţe naşterea


am crescut şi simt asta
în fiecare sfert de lună urlândă
după mângâierile timpului 
în care mă ascund om
pasăre am uitat să fiu
văd printre priviri de orb
cum drumul
se lungeşte se scurtează
totul sare într-un paradox
al tăcerilor uitate sub talpa oarbei
Domnul mă scutură uşor
de fiecare dată când
mă adâncesc în căderi
gânduri explorează sunetul
timpanele fisura şi-o lărgesc
primesc în mine nou născutul
şi nenăscutul
creşte uterul cuvântului
la anul
care pare nou în vechimea lui
văd cum mă întorc
la veninul şarpelui îndoielii
privesc acum ţintă oul cuvintelor
aştept reptila pui să iasă
văd naşterea ei ca pe o renaştere
om ce sunt!
cum lovesc coaja oului
ovalul îşi ascunde pereţii
rămân zidurile albe
ale reptilelor nenăscute
aşteptare în aşteptare
ca un tablou cu zeci de fundaluri
îmi este viaţa
tobele bat afară. nu ştiu ce anunţă
golul unui meci
în care plinul zdrobeşte răbdarea
naşterea au uitat să o anunţe
printre strigăturile absurde. au uitat
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

între adaosuri şi absenţe


te privesc. stai liniştit
pe crenelul turnului tău de gânduri
respiri când şi când 
răsuflarea dragonului alb
prin tine rostogoleşti metaforele
mai seci acum
mai pline de gust în rezistenţa lor
pe meterezele poeziei
da. nu faci excese în scrierile tale
recunosc
laşi gravurilor inserţiile decorative
sau poate simplitatea
o păstrezi pentru tine ca un dar
e ca o naştere-renaştere
mereu într-un punct anume
al răscrucilor în care ajungi
ştiu. nu vei fi acuzat de oameni
pentru diabetul pe fond de stres
generat în fond
de propriile renunţări la alb-negru
mult gri îndulcit cu iluzii
şi optica orbului uitat în parc fără baston
scrie liniştit. mă ascund în alt punct
învăţ gravura fără inserţii
ascult ecoul acuzaţiilor
într-un proces al propriei creşteri
sau căderi între adaosuri şi absenţe
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014


trei paşi în plus parcurşi


câte trepte mai sapă viaţa asta
în femurul piciorului drept
dureros acut totul se întâmplă
fără oră fără minut fără secundele buimace
de atâtea derulări de scenarii
nu mă mai ascund
sora mea cu trei ani în plus parcurşi
util sau inutil
ai uitat să mă priveşti când vorbeşti
ai uitat să-mi asculţi durerile
te-ai transformat într-un robot
repeţi întruna sau în mai multe
acelaşi lucru
ai uitat sora mea că trăiesc
trăiesc poate altfel acum
lucrurile nu vorbesc
decât despre un gest de întindere
a muşchilor braţului
cu un obiect atârnând de el
nu spun nimic absolut nimic despre tine
las totul să-mi frângă visele
şi poate odată şi-odată
voi fi liberă să strig să calc fiecare fisură
a femurului piciorului drept
fără să doară
tu...ce mai faci...
eu tac
sora mea cu trei paşi în plus parcurşi
şi trei vorbe absorbite într-un gest
ce braţe lungi ai
şi câte vorbe prelungesc braţele...
tu... ce mai faci, trăieşti?
Anne Marie Bejliu, 19 decembrie 2014

biliard absurd


bila de şapte şi rostogolirea ei continuă
lasă pe pânza bine întinsă urmele unui unu răsucit
între moarte şi naştere între naştere şi moarte
în fond o moarte continuă a instinctelor
în ceea ce trepiedul lasă să se creadă că ar fi viaţă
urmăresc bila de şapte
gândind la acel unu mereu acum
mereu în punctul în care mă aflu
trupul aşteaptă ultimul punct
pentru ca mâine azi sau niciodată să nu mai fiu ce nu sunt
urmăresc bila de şapte
străluceşte în vârful coaselor în care
un fir de iarbă a prins rădăcini fine
cândva acolo un copac va fremăta iar
pe coroana lui se vor aşterne pentru fiecare punct
al pânzei bine întinse
alte şi alte coroane de spini
bila de şapte uneori mă sperie
traiectoria ei adânceşte timpului timpanele
iar ecoul paşilor se aud tot mai înfundat
rămân. ascult privesc. tac
uimesc răsuflarea durerii cu încă o zbatere inutilă
biliard absurd cu o singură bilă. tasul este gândul
celelalte bile sunt prinse prizoniere în ea
Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2014

urmărim erorile


te cred că alergi
eşti ca o formă a crucii
cu piciorul prins de celălalt
o împletitură de acţiuni neîncepute
ca într-o statică a cuvintelor
netrăindu-le sensurile adânci
profunzimile aleargă undeva
în vulcanul de trăiri
lava le diluează, prietene
sau tu le aştepţi pe o creastă de munte
pe care lunecă în neştire cascada iluziilor
ne învârtim, prietene
printre ecuaţii sisteme de ecuaţii
limite de funcţii
prea multe limite de funcţii
rostogolindu-ne comunicarea într-un grafic
după ce urmăm erorile sistemelor
unei gândiri aproximative
aplicăm leme peste leme teoreme
şi pe deasupra
răsturnăm toate cascadele posibile
şi mai ales imposibile
ale unei filozofii depăşite a umbrelor
Anne Marie Bejliu, 21 decembrie 2014

vineri, 12 decembrie 2014

sunetul literelor



azi am descoperit pentru a infinita finita
sau finita infinita oară
că sunetul literelor cuvântului "mulţumesc"
luminează ziua şi noaptea aprinde felinarele gândului

uneori taci inspiri ecoul lor şi laşi duşul bucuriei
să alunece prin tine

e atât de simplu şi totuşi

complexul trăirilor te înalţă
atât cât să nu faci iar şi iar hărţi de cucuie
orgoliului adâncit în ecoul literelor verbului "a primi"
 a pocnetului inutil de multe ori al palmelor

ecou superficial care te umple de nevoi

un singur glas - al tatălui - şoptit într-un mulţumesc
 al prietenului al mamei al fiecărei fiinţe pentru care

sufletul tău creşte inima dospeşte bătăi pline
 iar ritmul sângelui redevine firesc privindu-le zâmbetul
după ce parcurg calea dintre două puncte

cel al suferinţei şi cel al înseninării aproape depline
într-un fragment de poveste în care piticii se întorc acasă
după ce au umplut sacii cu pietrele minei
-valori neînscrise vizualului palpabil ci numai trăibil
perceptibil în aria fineţii fiinţei umane

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2014

satir sau înger



de s-ar sfârşi odată această oră tristă
să-mi readuc aminte copilărind prin file
glasul cald şi iarba
din munţi din gând din piatră
cum îmi şoptea odată că-mi este legământ
de-a fi o veşnicie scurtată de orgolii
omul şi piatra spartă în vârfuri ascuţite ale unei cruci

de câte ori amarul pătrunde-ntreaga fire
rămâne-un fir de iarbă să mângâie răscruci
de frunză arsă vie întoarsă reîntoarsă
în mugurul de viaţă pe care-l numesc gând

curată rugă creşte în mine-acum şi-n pasul
cel nenăscut privirii descris în inimi vii

ochiul lărgeşte zarea...nadir pe ram de mir...
zenit pe vârf de creste

un singur unghi rămâne să-i aflu depărtarea
cu braţele-ncropeşte prezent prezent prezent

acum  trecutul moare şi-nvie-n clipe oarbe
de câte ori pleoapa ridic în rugăciuni

îmi caut destrămarea şi-mi caut întregirea
cu lacrima cât palma băjbâi de-mi sunt satir
 sau înger în cădere uitând să mai rostească
plinul sau golul firii în amfora de gânduri
cândva plină şi vie-n esenţele de mir

Anne Marie Bejliu, 12 decembrie 2014

luni, 1 decembrie 2014

împletit despletit



când îmbrăţişezi un copac
poţi desena pe trupul tău hărţile cerului în care
sămânţa ta a fost purtată printre vieţi

ştiu. o viaţă de pământ are fiecare
şi o moarte luminând întrebările şi răspunsurile deopotrivă

totuşi

când îmbrăţişezi un copac
din el nodurile anunţă versurile scrise odată demult
în papirusul nematerializat al vieţii tale

cântecul străbunilor devine sunet aproape vizibil conturat
între fina batere a timpanului pe toba urechii stângi
cea dreaptă ascultă mintea cum tropăie
şi crede că raţiunea îi este scară

toate inelele lasă chipurile să iasă
şi braţele lor
ramuri ale cuvintelor rămase nerostite

prin trupul tău

într-o îmbrăţişare din ce în ce mai strânsă
până când
rămâne din tine numai cântecul

devii tu însuţi fibră ramură  chip al copacului
împletit sau despletit cu ramurile străbuni
rămaşi în seva copacului vieţilor tale netrăite trăite netrăite

cum ai putea lăsa deoparte trupul tău trăind netrăind
când el este o cruce

Anne Marie Bejliu, 1 decembrie 2014

https://www.youtube.com/watch?v=wZeb7ZGdgwg