sâmbătă, 30 noiembrie 2013

iubind sămânţa de român


(gând de seară 30 noiembrie)

miliarde de oameni înfloresc în Sfintele Sărbători. 
milioane de oameni aleg vestejirea într-un pumn al gândului imposibil de a nu mai fi de a mai lupta de a dezrădăcina sămânţa abia pornită pe calea curăţeniei firii a curăţeniei sufletului dar primit odată cu explozia unei identităţi reale în alchimia universului.
câţiva oameni îşi păstrează cu îndârjire bucuria de a fi oameni de a-şi păstra identitatea reală pământeană aceea a apartenenţei de sacrul pământ din care au răsărit bulzuri luminoase bucurând cerul cu numele de român.
mulţi oameni înjură sămânţa din care s-au ridicat uitând că focul arde şi lemnul ud lemnul impregnat cu impurităţi pentru că lipsa esenţei îl usucă pe vecie. 
omului i-a fost dat să revină sufleteşte mereu la rădăcini şi fiecare înjurătură îndreptată către rădăcini le poate şi întări nu doar otrăvi.
nu uit şi nu voi uita nicicând teiul lui Eminescu în trunchiul căruia aparent mort a răsărit cu ani în urmă un lujer nou.
am puternic înrădăcinată în mine credinţa că toţi vor reveni că toţi vor conştientiza că înjurând blamând rostogolind ocara ca pe o bilă de plumb în răsadurile iubirii pământului natal pentru că ei se otrăvesc singuri primind fără ştire sămânţa racului.
sper în trezirea lor gândind bucurie lumină viaţă curată pentru sufletul şi spiritul lor.
trupul este efemer şi greşelile lui se revarsă asupra sufletului şi spiritului prin holul întunericului prin care cu toţii trecem pentru a reveni în lumină mai devreme sau mai târziu.
să ne păstrăm sufletele inimile fiinţele curate cu iubire de Dumnezeu cu iubire pentru spaţiul în care am strigat prima dată existenţei că suntem vii prezenţi mereu întru iubire de frumuseţe de curăţenie mereu mai înţelepţi cu un dram de gând alb pentru întreaga suflare care continuă să spere că ce-i rău transcede întru Voia Lui în bine.

La mulţi ani suflete româneşti!







singurătatea celulelor


(gând de dimineaţă 30 noiembrie)

în celulele umanului 
singurătatea devine plictisitoare
revenirea ei adâncirea ei 
totul se repetă într-un ritual în care 
pocnetul unei singure palme 
este o formă plastică desăvârşit prelucrată 

sunt construcţii geometrice trasate tremurat 
de multe ori
erorile apar rapid se întrezăresc capetele 
un singur capăt nu ar mai distra 
pe cei care părăsesc temporar arena 
unui unu material îndoit din coloana în care 
vertebrele sună a gol sau plin 
în el mişcarea e folosită 
ca un instrument de scuturare de gânduri 
gesturi obişnuinţe ataşamente 

uite ulciorul cu apă vie din izvorul plinătăţii 
eşti dispus să bei şi apoi să mă priveşti în ochi 
să-mi spui dacă în pânza de păianjen 
a teatrului tău de control 
încape încă o muscă sătulă de durere contrafăcută 
de rolul de păcălici 
de acţiunea minciunilor de a paşte 
pe câmpul valorilor tot atât de făcute 
în minţile bogate ale oamenilor

apelez la tăcere şi greaţa nu întârzie să apară 
viteza derulării gândurilor creşte
ascult teama celor care nici în zilele sfinte 
nu pot opri caruselul jocului rolului de paiaţă 
în scena 30 din piesa noiembrie şi simplul 
/la revedere trecut/

în celulele umanului 
singurătatea se multiplică

le voi părăsi rând pe rând pe toate
aleg una singură 
pentru a mări autenticitatea unei singurătăţi 
asumate

pun mâinile în pieptul ei 
o privesc ţintă în ochi 
întorc foile gândului unic 

râd de mine 
într-un şir controlat de adevăruri 
spuse în apa rece cristalină 
a curăţeniei firii

ce dialog monolog Doamne!

în singurătatea celulelor umanului 
piaţa se face ordonat dezordonat 
până când pumnul de abur 
cade pe tarlaua minciunilor
le strânge într-un sac 
le arde în versetele inimii 
până la cântec

în singurătatea celulelor umanului
se scrie rescrie codul
de câte ori râsul ne cuprinde trupul 
într-un tremur-cutremur continuu

nimic nu este scris oricum nu a fost scris
se scrie rescrie continuu

totul este energie 
scrisă cu literele ilizibile ale Domnului

nu înţelegem complet "De ce" 

este alfabetul forţei vieţii
- cel unic prin semantica născută 
în armonizarea literelor 
pe care nu l-am meritat a ne fi dăruit
 încă nu-l merităm

este energia gândului a propriului gând 
 gândul este alegerea reţelei 
alegerea fiinţei raţionale
alegerea fiinţei de lumină

pornim cu el şi-l metamorfozăm 
până la propriul strigăt 

odată 
când părăsim uterul mamei 
apoi 
când renunţăm la viaţă pentru un pumn de libertate
undeva 
între cătuşele universului.

imagine: autor -Alexandru Ion - "Feriga"
sursa:
http://alexandruion.wordpress.com/tag/feriga/
























matricea umanului



(gând de noapte 30 noiembrie)

Spune undeva că atunci când nu mai aparţii unui suflet unui loc unui segment de viaţă
pleci fără resentimente pleci pe calea ta cu iubirea în inimă mereu putrezind veşnic pentru a reda vieţii codul ei neasemuit.
Da. Spun şi eu acelaşi lucru şi manifest această plecare dar nu mă simt aparţinând niciunui suflet niciunui loc decât mie însămi pentru că în mine este sămânţa Iubirii Lui şi ea aparţine întregului mereu întregului.
Alerg prin păduri de mesteceni cu inima cu sufletul mă lovesc de cioturi de rădăcini ieşite uimite să-mi atingă tălpile să-mi fure roua gândului.
Spun furt şi râd pentru că toate şi totul aparţin Lui.
Mă întreb mereu de ce în sufletul meu încă mai înfloreşte sămânţa furtunii sămânţa orgoliului. Norocul meu este că acum şi poate dintotdeauna cineva a pus cu migală la încolţit sămânţa înţelepciunii şi îi mulţumesc zâmbind cu lacrima cuvântului în colţul ochiului lacrimă cu care am venit pe lume. A fost blândă cu mine mereu şi a rămas. Braţ la braţ prin valurile Pictorului ne plimbăm de ani buni privind nisipul din adâncuri cu o plecăciune pe care vrând nevrând o fac apoi apa mă răstoarnă cu tălpile spre cer. Sarea ei mă înnebuneşte când e vremea vindecării vremea tăcerii a prelungii tăceri. Atunci redevin făt visez pântecul cald în care mişcările nu mă oboseau în care privirea ochilor întredeschişi furau ritmul inimii mamei a cântecului pântecului mereu treaz hrănindu-mi trupul neformat apoi format apoi neliniştit pentru întâlnirea cu orgoliul uman.
Nu Doamne nu. Nu aparţin decât sufletului Naturii a cerului a vieţii de dincolo de barierele umanului. niciun suflet nu aparţine niciunei legi pământene. Sufletele sunt fluturi de soare cu trupul de foc alb. Când vor să zboare zboară când vor să plângă plâng când vor să freamăte odată cu frunzele în ruginire rostogolesc bilele albastre ale bucuriei de a fi zbor într-un anotimp al alegerilor şi mai ales când vor să renască aleg primăvara mugurilor în cântecul exploziv al deschiderii lor într-un smaragd universal. Râde timpul atunci pentru că nu mai ştie ce anotimp este. Îi spune Domnul şoptit: e primăvara fiinţei. Unica primăvară reunind codurile redevenirii fiinţei umane la tatăl Soare, la Tatăl Domnul.
Matricea umanului: sfera de aur vechi într-o colivie de argilă în care fluturele de soare cântă sub forma blândă a unui nor...

La mulţi ani sufletelor care poartă numele Sfântului Apostol Andrei - cel întâi chemat!























vineri, 29 noiembrie 2013

umbră albastră


(gând de zi 29 noiembrie)

în avântul memoriei numeri coliviile în care te-ai rătăcit
iei una câte una amintirile
le ridici solul cu încă o palmă de lacrimi
se scurg anotimpurile printre degete
uneori bei ceaiul de iarnă în galopul inimii
alteori priveşti florile de gheaţă de pe tâmplele geamurilor închise
unul este blocat în tunelul în care tu şi umărul tău stâng nu eraţi singuri
patru ochi îl priveau acum numai doi stau aproape închişi
încearcă să recoloreze vidul şi simţi simţi cu disperare căldura rotundă
auzi brusc toate sunetele puiului de tigru răsturnând pământul
cu ochii mari în căutarea luminii
i-ai descusut mâneca timpului mâneca aceea aspră de la zalele protectoare
i-ai învelit rănile cu versuri
din cap până în picioare a râs de tine cutremurând zidurile abia reînălţate
acum te odihneşti cu ceaiul de iarnă în care iasomia
memoria o încântă până la somnul trupului pe banca de rezerve
revista interiorului paşte încet iarba cuvintelor învechite
cele noi stau pe margine sar una într-alta reinventează armoniile se reinventează
uneori tastatura nu mai ascultă literele se inversează
altele nu vor să apară altele vin grămadă încropind lumi noi
şi tu ce aştepţi femeie -copil al lumii vechi de ce mai stai cu ceaşca goală în mână
apucă un colţ de umbră şi trage-l spre tine
cu lumânarea aprinsă mângâie-i fruntea genunchii
apoi ia-i mâinile din cenuşă de rob la pieptul tău
reîncălzeşte-o cu o rugăciune
cântă împreună cu ea ruga înaltului
las-o să plece precum pleacă gândul ca o pisică blondă în iarba plină de zăpadă
ninge geam închis ninge ochi închişi cerul te sărută tainic în miezul de apă
tu ridici iar şi iar crucea mormântului ca o umbră albastră din clepsidra pământului
aici sunt umbră aici rămân apoi povestea mă va lua şi mă va trece
printre cei ce au trecut patimile dincolo de pod






















cel mai mic inel


(gând de noapte 28 noiembrie)


în patima ploilor ne uneşte acelaşi cer barcagiule
la apus răsărit şi într-o înserare 
binevoitoarele ramuri se apleacă pe tâmplele tale
cântă flautul descoperit în bucuria soarelui 

cu forţa Domnului înflorită în raza unică

descoperi timpul barcagiule printre inelele fratelui meu
din care barca ta răsună pe ape ca o coajă de nucă
fericită lunecare printre frazele apei
fragment de gând din memoria lemnului
blândă palmă-n coajă strigă şi lasă rămăşiţele uitării
pe malul celălalt mereu pe malul celălalt
pentru ca tu barcagiule să o priveşti
să împingi iar şi iar apa

undele ei te prind
prind şi coaja de nucă în care visezi că eşti
stăpânul mării al oceanelor
jucărie a focului gândului eşti barcagiule
lasă-ţi uitarea în coaja de nucă
şi zâmbeşte peştilor când îţi cântă

cinci vor veni simplu în palma ta
cât o lopată de metafore
te vei duce la cuptorul în care lemnul
din trupul altui frate de-al meu
încropeşte bucuria pâinii rotunde
a hranei trupului tău

în patima ploilor ne uneşte acelaşi cer barcagiule
cina ta de taină continuă
priveşti stelele cerul
prin ramurile mele golite în iarna vieţii de verde

într-un răsărit al primăverii ne vom întâlni tot aici
sub acelaşi cer sub care Domnul
ne-a unit inimile în acelaşi cântec

ascultă pasărea timpului barcagiule
inima ta este în inima inimilor inelelelor
îţi dărui ţie barcagiule pe cel mai mic
acolo esenţa fiinţei rămâne mereu
bucurie şi taină întru Voia şi Iubirea Lui






















joi, 28 noiembrie 2013

negru-alb din rău răpus



(gând de seară 28 noiembrie)

stol de gânduri călătoare 
printre drumuri răsărite
unele închipuite
pentru-a fi în mine vâslă
izbucnesc din mal de visuri
luminate paradisuri

oamenii lipsesc din pânza apelor
sunt tulburi valuri
oglinzi fumegând ca ieslea
arsă-n timpuri
vechi tiare
chip de înger înfloreşte
într-un unghi nu oarecare

geometrii se-mpart în planuri
spaţiile le înghit
dorm trezită în uitare
vâslă zdravănă a vieţii
sprijinită de o barcă 

aurie-n trupul ei

cerul îmi surâde tandru
devin barca-n înălţare
înghit peşti prin plasa surdă
nodurile se desfac
cel mai bun mai viu îmi sare
pe acelaşi aspru prag

urmăresc privirea-i blândă
nu-l ating să nu-l rănesc
las distanţa să se-ntâmple
învăţ înotul domnesc

tiara îmi răsună gingaş
îngerul e-aproape-n somn
sunt trezită-n întâmplarea-n care 

barcă sunt
şi vâslă curg
printre unduiri de apă 

către trecerile albe

văd cum peştele m-aşteaptă
lângă vasul viu cu creastă
steag albastru vântul bate
mă anunţă că-i deschis
cerul
gândul e mireasma 

liniştii dinspre apus
înserarea vine cântă
peştele acum e dus
să privească să asculte
negru-alb din rău răpus








miercuri, 27 noiembrie 2013

până la pace



(gând de zi 27 noiembrie)

pragul muşcă încet atent
vă muşcaţi unul pe altul până la pace
până la următorul solstiţiu de iarnă
când veţi privi prin geometriile muşcăturilor
el umanul din tine
tu inelele copacului tată din care el s-a născut
va trece vreme îndelungată
până când veţi reuni fragmentele

problema de geometrie în spaţiul gândului
va trece printr-o complicată demonstraţie
în care punctele vor fi smulse din trupul pragului
iar paşii în mod absurd se vor extrage cu migală
din tălpile tale în fiecare dimineaţă
se vor aprinde candele
din metaforele stilizate ale unei ierni în care
clovnii -oameni şi clovnii copaci
sunt regi ai poemelor nescrise

şi pragul muşcă încet atent
dimineţile orbului revin aceleaşi şi altfel
în curbura gândului universal
valabil pentru o singură călătorie către niciunde
când larg se afirmă că până la un punct eşti tu
apoi pragul
apoi redevii tu fragment
dintr-un proiect aproape reuşit în care
taina iubirii împarte şi desparte darul din dar
prin dar în dar



























muşcături



(gând de zi 27 noiembrie)

şi pragul muşcă încet atent
ne muşcăm unul pe altul până la pace
până la următorul solstiţiu de iarnă 
când vom privi prin geometriile muşcăturilor 
el umanul din mine 
eu inelele copacului tată din care el s-a născut
va trece vreme îndelungată
până când vom reuni fragmentele
problema de geometrie în spaţiul gândului
va trece printr-o complicată demonstraţie
în care punctele vor fi smulse din trupul pragului
iar paşii în mod absurd se vor extrage cu migală
din tălpile mele în fiecare dimineaţă
se vor aprinde candele
din metaforele stilizate ale unei ierni în care clovnii
sunt regi ai poemelor nescrise

şi pragul muşcă încet atent
dimineţile femeii oarbe revin aceleaşi şi altfel
în curbura gândului universal
valabil pentru o singură călătorie către niciunde

imagini:
1. Tide of Time
2. Patterns of Light

- Vladimir Kush









marți, 26 noiembrie 2013

jocul podului cu apa



(gând de noapte 25 noiembrie)

Ascunzi în stânca mângâiată de valuri privirea şi apoi fugi spre înălţimile dorurilor tale adunate în sacii de oase albite de gânduri.
Te ridici în vârful picioarelor deasupra unui dig imaginar - tu eşti bătut de valurile vieţii de bucuriile şi tristeţile paşilor tăi prin iarba strecurată printre dalele caldarâmului vechi al amintirilor.
Îi săruţi cald vârfurile mereu înnoite de limanurile atinse şi râzi ca un clovn nebun înnebunit de frumuseţea unui zbor imaginar.
Clepsidra albastră a timpului tău devine pe rând colivia metaforelor colivia inimii colivia sufletului cu rădăcinile aeriene sufocate de asfalt.
Parcul sau umbra parcului te aşteaptă.
Păşeşti timid prin memoriile verdelui. Revine ruginiul unui octombrie cu tălpile arse de un soare straniu răspândit în întunericul fiinţei răscolită de gânduri prin cenuşiul unui noiembrie în care uneori - ca astăzi - trupul cerului surâde cristalin printre nori.
Paşii tăi se aud sunt apăsaţi şi cresc se arcuiesc mereu mai înalt mereu mai zvelt.
Prăbuşirile gândului în tălpi îi reduc readuc alinierea. Statica propriei umbre
se multiplică. Tiparul devine inutil şi tu devii inutil într-o manevră fără suport.
Căile alegerile devin mâini. Tu firul tors până la strigătul păsării negre apoi iar şi iar curbura tălpii readuce utilul şi pe tine te întoarce toarce. Devii ghemul de umbre răscolite de emoţii.
Nu mai ştiu în care moment ajungi să priveşti oglinzile apelor lacului. Acea fracţiune de viaţă îneacă umbrele şi lasă strălucirea fiinţei să fie să rămână. Tot atunci glasul timpului spune: Umblă. Şi umbli.
Doamne greşesc în vreun punct al poveştii al spectacolului de circ din parcul în care cupola metalică străluceşte cenuşiu?
Răspunsul îl aştept în buzunarul de vânt în care am ascuns cândva în copilărie curcubeul acela zdrenţuit. Cineva mi-a spus că păstrează capătul întreg în piatra de hotar a trăirilor sale - un kilometru zero centrat în inima timpului său. Numai valurile îi pot schimba spinul.
Privesc imaginarul joc al unui stabilopod cu valurile gândind jocul podului luat de ape
rezidit de mâinile mici ale copiilor care nu uită să ne trimită în fiecare dimineaţă la răsărit zâmbetul inimilor lor din purpura Iubirii lui Dumnezeu.

"Podul de piatră s-a dărâmat
A venit apa şi l-a luat
Vom face altul
Pe mal, în jos
Altul mai trainic şi mai frumos.

Câte mii de oameni
Au călcat pe el
Până să se nască
Puiul de cârcel
Care să primească,
Să primească-n dar
Forţa lui cea oarbă
Fără de hotar.

S-a dus vâlvoana-n
Miezul râului
Şi-a-nceput să urle
În vâltoarea lui
Apele repezi au
Coborât din munti
Făr' s-asculte sfatul
Celor azi cărunţi

Fără speranţă
Totul e pierdut
Podul de piatră
Trebuie refăcut
Vom face altul
Pe mal, în jos
Altul mai trainic şi maï frumos."

Mircea Rusu - Podul de piatră






















luni, 25 noiembrie 2013

păstrate pentru culoare



(gând de zi 25 noiembrie)

regulile se schimbă 
cuvintele îşi aruncă intenţiile din pumnii de fier ai statuilor din parcuri 
cad pietrele domnilor şi ramurile copacilor frânte de atâta vorbărie continuă 
fără glasuri numai strigăte şi cârâiturile ciorilor 
care devin roţi într-un sistem ruginit de rostogoliri prin aerul lui noiembrie

şi eu petrecându-mi frânturi de creier printre zile şi nopţi de veghe 
în care sărutam fruntea ta 
adunam urmele ploilor din oasele mereu zvâcnind în articulaţia şoldului 
şarpele rămas ca o literă C 
ca un semn de întrebare rămas neterminat în desenul bolii

şoim al gândurilor adunate mai lasă-mi capul odată pe umărul stâng 
să simt că sunt mamă mai lasă-mi buzele într-un sărut al viului 
pe gâtul construind acum lacrima de rouă a bucuriei 
că mi-ai fost aripă a timpului cântând în catedralele fericirii 

albă renaştere mi-ai fi pentru o secundă 
cât un ciob de umbră aruncată de zidul în care mă ascund acum 
de câte ori anii înfig în mine săgeţile secundelor netrăite de tine

şoim şi pescăruş cu ochii unduind precum valurile 
pe chipul blândeţii şi al iubirii de înger 
neasemuit închipuirilor pictorilor orbiţi de cunoaşterea necunoaşterii lor

regulile se schimbă an de an 
sunt voci care tac vibrează în inelele copacului viului 
altele vorbesc tot timpul de ceea ce ştiu vag că ar putea să existe

acea piatră aninată de gâtul mamei când închide în ea 
vinovăţia de a fi viu în inima unui pământ secat de uitare 
şi strigătul pescăruşului care eşti care cheamă 
care atinge umbrele nopţii şi valurile 
mângâindu-le gândurile întru alinare întru bucurie 
întru nimicul fără patimi fără culori
numai alb şi albastrul mării într-un punct dintre două trupuri de i

unic braţ învelind două linii banale pe care crucile urcă şi urcă 
prind între ele plimbarea luminii soarelui de la est la vest de la sud la nord

raze şi raze şi raze de amintiri păstrate mereu pentru culoare 
irizaţii ale timpului printre fibrele nemişcării pietrelor

regulile se schimbă totul se schimbă
tu rămâi ca o cruce blândă alăturată alteia şi alteia 
trup din trupul soarelui alb 
când soarele negru apasă gândul înainte de naşterea zorilor noi










gara minutului complex



(gând de dimineaţă 25 noiembrie)

interpretări graţioase în inima cuvântului se nasc
sunt arpegii stinse demult 
filtrul ţigării arde 
arde buza gropilor în care ochiul se oglindeşte 
irisul orbului desenează întâmplările
ca rotocoale din cenuşa ideilor 
promisiunile timpului se împlinesc

gările aşteaptă roţile trenurilor
uşile vagoanelor se deschid - închid cu un pocnet de palmă închisă
între a fi şi a pleca fără întoarceri inutile

se înşiră imagini tremurate
aparatul de fotografiat bucurii reinventează culorile
pe marginea unui câmp
intemperiile nu încetează să ude paşii călătorilor
înainte de coborârea din trenul care nu se opreşte

gara minutului complex îşi amână prezentarea
vizitatorii rămân în paralelipipedele de fier

prelung şuieră salutul
locomotiva priveşte înainte
trenul nu se opreşte

mecanicul mai aruncă o lopată de gânduri
în cuptorul fără rod al unei călătorii în care impostura e rolul ales
rang înalt coborâtor în templul uitării

aşa este după cum spui tu t-ymp-ule gând curat
ziua de 27 noiembrie
"este ziua de trei ori 9 din luna a 11-a"
restul nu mai contează

înfloreşte trecutul în inima mea
roua ierbii amare redevine picătura din fântâna cu cumpănă
se apleacă ciutura în izvorul cu bucurii
şi se zâmbeşte cald umbrelor amintirilor
nevăzutului văzut într-o tinereţe plină de rouă
în răsăritul dimineţii veşnice






duminică, 24 noiembrie 2013

Adrian Berinde - Mai Departe

cuib de sori



(gând de noapte 24 noiembrie)

ia-mă Doamne 
adună-mă odată într-un sac de pânză curată
cu gânduri emoţii stări învârtind roata vieţii 
aruncă-mă cu palmele de cer 
şi tălpile de aerul murdărit de uman
să-i simt arsura tainelor nicicând dezvelite
din pălăriile ciupercilor toxice ale gândurilor murdare

şi Doamne
iartă-mi plânsetul adolescentin
crede-mi Doamne maturitatea şi spune şoptit stop
mişcării inutile printre cuvintele orbilor
înţeleg taina cuvintelor curate 
sensului celor aruncate de la pământ la cer fără inimi 
nu-i mai prind nuanţele 
devin surdă iar muţenia îmi coase buzele ca într-un sărut amânat 
sau poate al uitării rostirii acelor două cuvinte blânde

am uitat să nu-mi fie frică a iubi Doamne şi rostesc mereu începutul

Doamne
în scenografia Ta există piatra de stâncă
care se prăvăleşte peste om când îşi cântă iubirea?

de câte ori Ţi-am auzit glasul în tăcerile trupului
nu am văzut piatra de stâncă
în Glasul Tău am văzut piatra lunii ridicând ecoul Iubirii Tale
până în vârful dorului de om până la bătaia primă a inimii
eliberată de limite absurde

şi-am mai văzut Doamne câmpia
primăvăratic înflorită când unul din macii Tăi
a redat bucuriei plinătatea

ia-mă Doamne şi adună-mă într-un sac de pânză curată
ţesută de mâinile mamei sufletului meu zbuciumat
stinge-mi cântecul în scrumiera idealului Tău pământean

stinge soarele alb şi lasă-l pe cel negru să ne fie gând
în inima tainelor pământului

reaprinde soarele alb
când primăvara fiinţelor va reîncepe nu în moartea vie
ci în viaţa vieţii cuibului de sori




iarbă-nrourată


(gând de seară 24 noiembrie)

şi azi şi mâine este iar un ieri
un timp al gândurilor adunate în potcoave 
de false salturi într-un plin mister 
de fapte gânduri rânduri mizantroape

atât de mult tăcerea o ascult
încât chiar cred că sunt acum un punct de forţă
slăbită iar şi iar în cer ducând
ploile anotimpurile berzei

în primăvară bucuria se-ntrezare
în fiecare gest pe care-l fac zâmbind
apoi iar plânsetul ridică şi doboară
cântarea păsării din apă şi din vânt

pământul îi dezmiardă gheara
când râcâie cuvântul din mormânt
mormânt de viaţă cruce în văpaie
din cer curgând culorile prin prund

un prag sau două ba chiar trei se ard
sub talpa irosind mişcarea roţii
rotund oval pământul fremătând
se-aruncă-n univers la spartul porţii

şi poarta se dilată se contractă
când trece umbra apoi trupul obosit
de-atâta goliciune omenească
de-atâta vis încins pe braţul plictisit

aştept prima ninsoare-apoi mă duc
să văd cum şade clipa ta şi cerne
cuvântul aspru sau cuvântul nou-vechi gând
în cuibul tainelor tăcerilor burate

zăpezi de iarbă nouă-ntind pe sfori prin punct
şi cred că umbrele-au uitat să mă mai cheme
la masa orbului sărac citind
înc-un verset din biblia furată

din casa toamnelor în care cer curgând
la ceasul ploilor de bucurie se îmbată
cu-amarul ochilor din ierni în ierni rodind
încă o vârstă-a puiului de aur

cu ochi de vânt şi păr de aur sfânt
şi zâmbetul de iarbă-nrourată
cu chip de vânt primăvăratic mângâind
lacrima-n stea în dar primită odată