(gând dintotdeauna 12 noiembrie)
Las muzicii dorul de a curge nestânjenită de gânduri, prin trupul încolăcit în jurul durerilor uneori fireşti, alteori surprinzătoare noduri din energii neştiute, în care mă rătăcesc adeseori când las garda iubirii pe pământul reavăn de ură, de falsitate, de indiferenţă. Aud zbaterea câmpiilor, zbaterea crestelor şi mă cutremur scurt, gândind la ceea ce putea să fie spaţiul geometriilor plane. Probabil că va ninge mult, probabil că niciun punct accentuat până acum nu se va mai vedea, poate că...nimicul se va fi învelit tot în alb şi principiile de acum se vor fi stins în sacul uitării.
Ascult muzică, privesc un puzzle uriaş, aşez - reaşez piesele colorate şi-mi spun că orele următoare voi uita acel ceva care însămânţează nerostul meu în fagurele deschis al pământului.
Încerc să construiesc o imagine a unei situaţii repetabile până la strigătul inimii, până la strigătul sufletului încorsetat de trăiri pe care nu le mai poate ţine în frâul de argint al evoluţiei gândului, emoţiilor, tuturor acestor fragmente de fulger care răzbat seară de seară, răsărit de răsărit, poarta de fildeş a rezistenţei echilibrului meu.
Scriam acum ceva vreme că, dintre mocirlele privite de mine pe care nuferii ridică Slava Tatălui cu simplitatea frumuseţii eleganţei lor, s-a redesprins din parcul închis al amintirilor, mai întâi ca un cârlig răsucit în inima fiinţei mele, mai apoi ca o imagine previzibilă, trăirea pe care am avut-o, copilă fiind, când am privit prima dată doi tineri sărutându-se pe o bancă în parc.
Ceva în mine purta ecoul răstignirii de acum, ceva în mine anunţa aceste poveşti în care omul cu inima de gheaţă şi omul ascuns şoptind unui bulgăre de aur misterele tăcerii, îmi anunţau tăcut, repetat, că poarta se închide, că e prea târzie întâlnirea şi fără cuvinte îmi spuneau să nu mai privesc oglinda în care sufletele lor se oglindesc. Teama de a nu fi rănită de ei, îi îndemna să-mi lase amarul înflorit în ghiveciul cactusului. Aveam voie să privesc florile sensurilor cuvintelor lor. Nu aveam dreptul să le admir, iubesc profunzimea inimii, a centrului acelui aranjament logic, bine fixat în logica anotimpurilor vieţilor lor. Omului de gheaţă i-am eliberat inima din învelişul în care o ascunsese de veacuri. S-a speriat de trosnetul icebergurilor dar le-a privit uimit arhitectura până când s-au stins în apele oceanului valorilor autentice, apoi a dispărut şi el. Spunea că moare. Nu a murit. Nu mai contează. Viu să fie în palma Domnului.
Nici acum nu ştiu cum să-mi explic acest deja vu, această gheară de vultur care îmi smulge fărâme din fiinţa dornică de alb, de iubire deplină, de cântec neîntrerupt de vârstele omului şi scena se repetă neîncetat, lăsându-mi în faţa ochilor cioburi de încercări, de roduri pline de esenţa fiecărei fracţiuni trăită sau nu.
Împletesc acum coşuri din trupuri de plante din lunca acelor cuvinte nerostite de ei, omul cu inima învelită în gheaţă şi a omului care şopteşte ascuns bulgărelui de aur, tainele tăcerii.
În jurul meu este tăcerea înveşmântată în singurătate. Ştii omule ascuns, că tăcerea primeşte roluri mii. Eu o văd numai pe ea dincolo de măştile cuvintelor. Îi simt prezenţa. Se dă de gol mereu prin valul de gând trimis sol al bucuriei ei, că îi iubesc şi îi respir tainele.
Mă împrietenisem cu un gând discret. Acum încerc să-l las şi pe el pe banca amintirilor. Nu ştiu omule ascuns dacă să-i las o parte din irisul larg deschis sau numai o petală cea de la sud. Mai este una prelungă îndreptată spre nord mai sunt două îndreptate către răsărit şi apus pentru că irisul meu este tot o cruce.
Pentru tine omule ascuns scriu, şi scriu şi scriu acum. Cântecul meu prinde tăcerea şi tristeţea în braţe ca într-un ikebana elegant uneori răzvrătit în aşternerea geometriilor plantelor şi mai ales a ierbii. Ştii tu covorul de iarbă se cere a fi orizontal pentru ca ruga mireanului să ajungă în inima Lui neatinsă de patimi de dorinţe absurde.
Ascult aceeaşi piesă iar şi iar, ca un val de mare învelindu-mi rănile în promisiunea unui zbor întregit de zâmbetul inimii tale. Eşti iubit omule ascuns. Şoapta ta bulgărele de aur mi-a lăsat-o pe colţul acelui deja vu în care, o ghindă se desparte de căciuliţa din care hrana vie a pământului îi atinge mângâietor sufletul, lăsându-i creştetul să lucească în bătaia vântului, în bătaia privirilor senine ale veveriţei poznaşe care o rostogoleşte neîncetat, odată cu bila rostogolită de tine, prin inima inimii mele.
imagine: Vladimir Kush
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu