se îndreaptă printre segmente de timp acele ceasurilor vechi ruginite mai scârţâie o secundă două din anotimpurile uitate se înteţesc furtunile şi lupta dintre generaţii continuă pe fundalul unui foşnet de gânduri între ghilimele cuprinse aduc în prim plan importanţa unor nume mari sau mici se îndoaie sub inconştienţa şi conştienţa rostirilor fără acoperire drumul carului răstoarnă porţile mai departe continuă povestea altcineva eu ţin unul din frâiele unui cuvânt imposibil de rostit acum piatra de lună îl cunoaşte prea bine refuză timpului de acum în timpanele orbilor să-l strecoare firesc undeva există o cale pentru rostirea lui liberă fără frâie fără bice fără falsitate
călătoria spirituală este steaua cu infinite colţuri în fiecare fragment de infinit se deschide un vârf de petală nicicând nu-şi termină înflorirea
spiritul este forţa omului sufletul fluidul prin care vâscoasele treceri lasă pietrele de moară să învârtă morile gândurilor până când făina altarelor de pâine devine azimă în pumnul strâns al fătului trup cu încă o rugă rostită şoptit Înaltului
călătoria spirituală este steaua cu infinite colţuri adânc strecurată în bolta cerului ascuns în fiecare fiinţă
cu inima floare de liliac
înflorind cruce pe ramura dorului în fiecare primăvară a trezviei
călătoria spirituală este o stea cu infinite colţuri în care fiecare lumânare aprinsă devine făclie pe calea orbului în fiecare duminică în care mişcarea renaşte spre înainte spre sus spre ieşirea din labirintului celor făcute şi nu născute întru regăsirea Mâinii de Abur şi a iubirii Ei în fracţiunea de infinit deschis pe masa de operaţie deasupra căreia Creaţia dăruie neîncetat gândului aria bucuriei de a fi fărâmă de lumină din Lumina Domnului
ca o armonică a cuvântului nenăscut îmi retrag încet pliurile din lirica născută vie într-o seară dintr-un an demult plecat să doarmă în muzeul de artă al şirurilor clare. nu plec nicăieri şi plec oriunde. cine-mi ştie cântecul mă găseşte. inima bate repezit gândul dansează ca o târfă pe masa tăcerilor îngrădite şi mai ales cuvântul unic la braţ cu gândul valsează prin aleile parcului. castelul de nisip zâmbeşte tainic apoi se prăbuşeşte în primul val adus de mare pe ţărmul cântărilor absurde. armonica tace îşi închide zăvorul clapelor. hotărârea delicată revine concentrând în ea neliniştea resimţită fragmente întregi de viaţă. mă întorc în acelaşi port pe aceeaşi stinghie părăsită de verticală într-un punct fără bastonul de susţinere. (oare avea nevoie de susţinere punctul?) întreb şi liniştea îmi clarifică neclarităţile unei vieţi de care şi piatra de lună s-a săturat să-i privească alergarea printre orbite goale. am noroc. undeva între lumina lumânării şi mâna care o stinge nefiresc există ruga şi crucea. le ridic din colb apoi umplu pocalul valorilor cu încă o eroare. se va transforma în hohotul timpului când privirea lui stă ţintă pe mişcările mele prin geometriile străinilor.
şi mi-a spus mama să-mi cos buzunarele. n-am ascultat. acum alerg nebună prin pieţele tulburi cu tarabele golite de vântul indiferenţei să prind un petec de alb. şi mama mi-a spus să-mi cos buzunarele... am lăsat totul într-un i cât o lumânare din ceara albinelor grăbite şi-am fugit să mă joc când voi mare... mama îmi va spune iar şi iar să-mi cos buzunarele. acum le-am cusut dar cum sunt aproape poet las mereu o zdreanţă de gând să prindă pe ea nisipul scoicile lumina din zborul pescăruşilor în căutare de firimituri de gânduri din azima sufletului meu.
formele primăverilor le păstrezi într-un album imaterial al gândurilor îţi iei în spinare rucsacul amintirilor şi porneşti pe cărarea care duce acum lin către zidul cu iederă ai ucis în tine lacrima a rămas zâmbetul regăseşti pe treptele de la intrarea către Niciunde îmbrăţişarea mamei cea fierbinte a tatălui cea dogoritoare fără braţe fără mâini doar cu un păr râzând în hohote al copilului blond rotirea neîncetată după lumină şi după lumina ta a ochilor uriaşi cenuşii ai celuilalt copil şi împlineşti pasul către Niciunde
în urma ta e linişte nimeni nu te strigă nimeni nu freamătă la notele cântecului plecării tale e bine că laşi în urmă linişte nimeni nu doreşte oameni trişti oameni cu ochii în ape adânci oameni cu un sfert de cerc colorat în zâmbet apoi inelele pe care le laşi în urma mersului prin apă apar celor rămaşi în urma ta prea mari prea mici mijlociul îi împacă jumătatea îi împacă filmele mute alb negru îi împacă
dincolo e Niciunde pare că te acceptă întreg. nu ştii aştepţi cu omida portocalie a biberonului de lapte şi cu hohotul părului blond în ochi în braţe în inimă în gând în toată fiinţa ta singuratică pe ultima treaptă a scării spre prietenul Niciunde
păstrezi formele primăverilor trăite într-un gest banal al disperării pictezi cu verde galben albastru alb auriu primăverile netrăite într-un hohot al pânzei virgine care-ţi strânge universul odată cu mototolirea ei după ce deschizi ochii în secunda hotar dintre creaţie şi real te răsuceşti pe călcâie schiţând un dans necunoscut nici ţie până atunci şi reîncepi să dai din mâini din gând din inimă din trupul-gând al fiinţei constrânsă să fie umbră a creaţiei Lui pe întinderile apelor pământului
în aer piatra zboară unde cade lasă o mică adâncitură acolo tu aşterni pentru o clipă - cea a creaţiei-crucea materiei pentru a ridica spre cerul creaţiei crucea irisului ochiului orb
forma unei primăveri netrăite se desprinde din curbura oarbă sărutându-ţi mâinile pentru clipa naşterii unic glas reîncepe cântul de pe creasta muntelui pe care urcai în vis tu - omul copac şi frunză şi viaţă netrăită trăită în deplina lumină a bucuriei creaţiei ........................................................... artă din artă prin artă aşternută gingaş de copacul orb pe harta rădăcinilor vieţii
visul a durat fracţiuni de secundă. coşmaruri vise şi peripeţii statice pentru trup pline de mişcare pentru suflet lasă sufletului temeri cu cauze profunde necunoscute într-o zi în care raţiunea, îmblânzită pentru o fracţiune de gând începe să freamăte încetul cu încetul gândind la ziua de mâine. sigur greşeală în planul spiritual în care laşi în Voia Domnului toate cele petrecute şi cele nepetrecute prin tâmplele tale obosite de aşteptări inima plină de dezamăgiri subtile. se prăvălesc toate în sacul necunoaşterii şi după multe delăsări întoarceri false reînălţări în sfera pre-bucuriei renunţi să mai lupţi. simţi cum totul se prăbuşeşte sau pur şi simplu devii indiferent la exterior. ce de măşti se lipesc de faţa ta. în spatele lor grimasele urletele îmbrâncelile de la tine către tine continuă nelipsite de înseninări şi de relaxările trecătoare. un puzzle bizar îţi construieşte şi reconstruieşte mimica feţei. măştile - cortinele acestea dizgraţioase în ochii animalelor - care odată lăsate ajungi să te sperii de tine. privesc oglinda din baie şi mă crispez toată gândindu-mă că singura mască pe care o las să-şi întindă braţele veştede pe chipul meu sunt eu chipul meu real. joc prost teatru de când mă ştiu acuşi se fac 45 de ani şi eu n-am învăţat să joc teatru nici cu mine însămi. ruşinos periculos extrem de riscant dar...liniştitor încurajator. văd mai rapid micimile aşa oricât doare. aud mai bine mârâiturile umane şi odată ce am învăţat să clipesc pot pune pauze oricând pentru a părăsi scenele falsităţii de câte ori vreau. spuneam că visul a durat fracţiuni de secundă. şi coşmarul vieţii mele durează tot atâta numai că pe el îl trăiesc şi-l trăiesc sistematic fără protecţie din parte-mi. e un sadism asumat. vreau să văd câtă rezistenţă am în faţa repetabilelor episoade. e ca un serial bizar în care te apropii din ce în ce mai mult de ecran de miezul acţiunii şi te loveşti cu nasul de sticla televizorului şi-apoi râzi ca prostul că ţi-ai văzut proiecţia figurii acolo. toţi călcau pe proiecţia ta şi tu nu simţeai nimic. mint. simţeai recele sticlei şi o fărâmă de vibraţie de la ecran de la aparat. visul a durat o fracţiune de secundă. ziua nu s-a terminat şi eu printre rânduri scrise curgerea muzicii şi alte acţiuni gândesc la ceea ce va mai trece prin fibrele fiinţei care sunt şi la măştile pe care de mii de ori voi încerca să mi le aplic pe chip şi care se vor scurge rapid în pământ lăsându-mi în aer chipul unic. aiurez se pare. rămâne acelaşi drum pe falii înguste cu sunetul cascadelor împlinind fluidul din corpul-gând plimbat prin vis lumina şi Glasul cântecul...şi pasul mereu pasul prim înainte cu trupul lui-verticală între a fi şi punctul real al bucuriei de a fi pe o margine de cuţit măsurându-i tăişul. i-am spus visului: Minte-mă dar minte-mă frumos! a râs de mine şi s-a transformat în coşmar. i-am ridicat atunci cortina şi-am început să simpatizez măştile fericirii. uneori chiar mă distrez să scriu despre fericire deşi în spaţiul în care tot reinventez lecţiile de zbor construiesc colivii cu gratii de argint pentru suflet şi pentru privirile ochilor orbi. "ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu" - sună banal dar sună ca un câine cu cana de tablă legată de coadă simt acum că-mi este scrisul. poate-i o falie pe care nu trebuia să calc poate-i o sămânţă de mâine în toate aceste trăiri sau mă regăsesc a-cu-t în starea de acum şi nu ştiu să o definesc. întrebarea acestei zile pentru mine este: de ce simt umbra asta de teamă adânc încrustată în inimă. de ce neîncrederea îşi joacă iar cartea amară pe filele ultime ale celor 44 de ani trăiţi. dacă aş putea evada dincolo de graniţele universului în care mă manifest zi de zi aş putea vedea mirosi palpa totul cu detaşare. acum îmi rămâne să ascult muzica gândurilor puterea gândurilor şi să dau din mâini ca un orb ce sunt pentru a-mi regăsi liniştea relativă. da, relativă. nici pe ea nu o mai nimeresc. unicul punct în care mă aflam a explodat. e curat în jurul meu. înăuntru însă un fulger îşi face de cap dansând vioi printre aleile labirintului singurătăţii asumate. văd schimbul acesta de măşti ca pe o Scară a lui Escher. cum de câte ori sunt închisă în spaţii care-şi repetă structura de infinite ori mă sufoc aproape clachez pentru a mă ridica precum un Hopa Mitică iar şi iar la fel nu suport pe chip nici direct (material vorbind) nici falsitatea. respingerea din partea grupurilor umane îşi are motivele ei clare de multe ori şi nu mă mai plâng demult. important pentru mine e să simt la timp şi să plec sau să mi se spună civilizat fără bruscări: pleacă eşti de altă culoare sufletească şi manifestarea ta deranjează tablourile cu tema prestabilită denumită: desăvârşirea infinită a iluziilor. plec fără zgomot şi-mi văd de masca unică mai departe. visul durează fracţiuni de secundă dar după trezire...
ce frumos aleargă cuvântul printre rădăcini de scaieţi câtă umbră ridică încrederea când o ia la fugă printre coloanele de gânduri printre oglinzi sparte cu braţele amândouă cuprind visul şi-apoi se ascultă unele pe altele cum tropăie pe podelele casei undeva dedesubt animalele mici împletesc poemele subpământului printre conducte în care apa curată sau murdară stabilesc un du-te vino aproape ordonat cu unele turbulenţe când materialele cedează nervos de atâta linişte în nelinişte din blocul sub care au avut ghinionul să fie fixate şi eu visez noaptea excursii pe munte cu poteci din piatră măruntă aproape inexistente şi ele mai mult aninată merg spre înainte cu mici întoarceri cu mari nesiguranţe când simt intuitiv că ochii îmi sunt acoperiţi de braţe ce călătorie ciudată mi-a cuprins arterele şi membrele au început să se agite să caute vârfuri de stâncă ieşită în afară lumină multă lumină înconjoară scena urcuşului şi glasul care cântă întruna cald tandru blând îmi place şi foşnetul tainic al cascadelor nevăzute şi setea setea ucigaşă care m-a trezit am băut apă m-am mişcat prin casă să-mi reintru în aparenta normalitate a funcţionării constat că trăiesc într-un robot dependent de mişcare de înţelegere de şi de şi de m-am plictisit aseară vroiam să mă retrag cascada e de vină că scriu. râd. tot găsesc vinovaţi mai vii decât mine însămi şi mă tot plâng că nu mă pot opri din scris ce frumos aleargă scaieţii printre rădăcini de cuvânt... ---------------------- notă:ce vis am putut avea azi noapte...Mergeam şi mergeam de nebună pe marginile acelea înguste şi culmea e că nu simţeam teamă. Curgea prin mine acea cântare a Glasului, lăsam lumina să mă învelească şi nu vedeam în jur nimic. Numai pasul următor îl rotunjeam cu privirea. Povestea azi este născută că doar între 3 şi 5 dimineaţa am visat tot. Mă întrebam numai ce înseamnă şi mai ales ce mă mai aşteaptă înainte-n viaţă. Cascada nu se opreşte nicicând. Jaba mă bâzâi eu mereu
lasă-te într-un cot de gând şi ridică sensurile la înălţimea unui început fără cărţi de joc fără file îngălbenite caută adâncimile firii când oboseşti ridică iarăşi sensurile la înălţimea unui început e un joc simplu care-şi complică regulile când ating raţiunea coborârea se face lin până la inimă poţi folosi instrumente muzicale precum orga - plimbarea prin sunete este prelungă simulează mersul pe jos prin labirint aici ordinea e aparent precisă dacă nu încapi în tubulaturile fine redevino ecou el e învingătorul în toate când aerul e curat cristalin sunetul clar sparge frontierele le împinge le răsuceşte când te plictiseşti de orgă alege harpa degetele simulează scrisul în fuga notelor în alunecarea privirilor când ţi-ai recăpătat curajul de a fi alege vioara lângă un pian vechi clapele lui mângâie chiar dacă uneori lasă impresia abandonului sunetului blând după toate şi tot ...
lasă-te într-un cot de frunze domolite în ploaia de azi de acum fără scăpărări de mâine e mai sigur
(tăiat-au Capul Sfântului Ioan Botezătorul Iubirea Sa de Domnul credinţa şi învăţătura Sa au rămas neştirbite în mintea sufletul spiritul Omului
e bucurie mereu când izvorul gândurilor aşternute în versuri sunt: viaţa iubirea credinţa adevărul
şi completez atât cât îl cuprindem la fiecare pas înainte exprimat) -----------------------------------------
ce-i vechi şi aspru laşi în urmă iei viul clipei de acum
toate se sting ordinea-i clară sunt şterse toate răsucite adesea sunt şi răscolite
oricum în tine eşti mereu piatră nisip şi seul greu
ce-i vechi şi aspru las în urmă cenuşa dorurilor arde în mine sunt şi-n mine tac de-acum sunt abur în capac pe oala gândului nescris
în linişte retrag un vis şi spun încet nu-i revedere nu-i întreg în prag de viaţă nu-i nici timp nici ţărm nici gând în vânt nici zbor mărunt
sunt simplu punct un fir cărunt din coama calului sătul s-alerge până-n porţi închise tot înşirând pe trepte-ncinse sufletul prea orbit prin văi urcând pe dealul de nevoi
visând mereu o cifră: doi cu oameni goi plini de noroi cu plan în plan prin plan din plan gândind mereu mai strâmt în an
revin la revedere blând nu ştiu de va fi prea curând oricum sunt acord nescris pe tabla unui cord închis
(după un curs despre comunicare undeva, la graniţa dintre adevăr şi indiferenţă)
"...uneori, pe parcursul existenţei, ni se întâmplă ca sufletul, după ce a suferit din pricina greutăţilor vieţii, să simtă brusc o uşurare, fără ca vreun element concret s-o poată explica. Îmi imaginez uneori că noi suntem nişte zone climaterice, peste care se aglomerează ameninţări cu furtuni care vor izbucni în cu totul altă parte. Imensitatea goală a lucrurilor, vasta uitare ce domneşte în cer şi pe pământ..." - Fernando Pessoa - "Cartea neliniştirii" ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dacă strigi la ieslea săracului, se prăbuşeşte în vâltoarea apelor simţurilor. Dacă vorbeşti cu grijă unui om cu handicap, îţi va zâmbi deschis sau va închide poarta comunicării până când inima lui se va deschide pentru totdeauna, în faţa cuvântului tău. Dacă vei rosti umbrei durerea ta, îşi va chema suratele şi vor încinge hora demnităţii şi dacă nu vorbeşti, gura ta va deveni peştera în faţa căreia bolovanul disperării va prinde rădăcini, prin ramurile fine ale bucuriei tale, de a redeveni oglindă în comunicarea vie dintre fiinţe.
Privesc un câine, îi zâmbesc, mă latră sau nu mă latră, dar sigur vine şi-şi aşterne capul sub palma mea, dornică să mângâie. De când crucile copiilor mei au înflorit în cimitir precum florile de mină şlefuite, glasul lor a devenit mai puternic, liberat de durere. Îl aud, îi mângâi tonalităţile dar...palma vrea să atingă, să prindă tremurul fin al zâmbetului gurii care-l poartă, să-i mângâie ochii lunecoşi spre gestul meu de mângâiere şi, mai ales, să simtă capul micuţ pe umărul rămas fără stăpâni... Umărul stâng -cel pe care de atâtea ori au adormit când le cântam încetişor plimbându-mă ore în şir cu ei prin casă sau dansând încetişor cu ei în braţe, strigă uneori de singurătate şi-atunci, îi arunc o metaforă, o privire, un gând rătăcit printre aşteptările inutil înşirate în gara fără nume. Trenul a plecat demult iar noi - eu şi umărul, - privim şina trenului, cum numără la rându-i roţile care nu mai trec.
Dacă strigi la ieslea săracului, universul lui se prăbuşeşte. Dacă vei cânta spre ieslea săracului, paiele vor redeveni grâu, lumina îşi va întoarce mătasea vindecătoare spre gând iar tu vei ajunge să guşti ţărâna în care grâul se ridică spre înalt, iubind seninul unui cuvânt care răstoarnă timpului graniţele în vadul iubirii. Dacă uneşti în tine toate glasurile pământului fărâmiţat într-o secundă în care cerul a rostit: Stop cadru! - setea de comunicare vie creşte iar tăcerea, pentru tine, devine palma ţărânei în care grâul se coace lăsând bobului de grâu bucuria de a fi cel ales de Chipul Lui să împlinească rodul veşnic al vieţii. Şi totuşi alegi tăcerea vie de câte ori palma ţărânei în care firul de grâu se înalţă atinge inima ta în centrul firii...
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
"Spectator ironic al meu însumi, eu n-am renunţat, totuşi, niciodată, descurajat, la spectacolul vieţii. Iar fiindcă ştiu astăzi, anticipând, că fiecare vagă speranţă va fi oricum dezamăgită, sufăr de plăcerea specială de a savura decepţia în acelaşi timp cu speranţa, ca pe o mâncare deopotrivă amară şi dulce, în care gustul dulce devine încă şi mai dulce prin contrast cu cel amar. Sunt un sumbru strateg care, deşi a pierdut deja toate bătăliile, continuă să traseze cu anticipaţie, pe hârtia planurilor sale de bătaie, savurând în fiecare detaliu schema precisă a retragerii sale fatale în ajunul fiecărei bătălii." - Fernando Pessoa, "Cartea neliniştirii"
pe frunze de jad se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului, când vrei să eliberezi sufletul de nătângele crispări ale urâtului din om, emanat zilnic prin rădăcini de cuvinte, de gesturi, de sunete bâlbâite. pe ramura dintâi a creştetului credinţei simple, neîmpovărată de transcrieri ale demonilor dorinţei de dominare, te regăseşti, linişteşti, trăieşti, profunda pace a gândului. pe o latură a cuţitului-sabie călăresc amintirile şi vrei să le păstrezi aroma. nu aroma. sună dulceag. esenţa celor ce se impune a rămâne neştirbite. mă repet la nesfârşit pe unde gândul dezvoltă idei ale propriilor nevoi de eliberare din mlaştina în care cercuri materiale pline se tot învârt, într-o sferă a iluziilor exprimate cu voci stridente, nepotolite în chemarea lor stranie. mă rostogolesc o clipă precum capul Sfântului Ioan Botezătorul şi sper să mă pierd printre lăstarii întunericului, pentru a avea o clipă de taină în aprinderea flăcării mărunte a lumânării vieţii acelei realităţi a inimii, a visului din visul din vid, unde cerul ascuns în mine uită repetabil, până la permanenţă, furtunile. păstrează arderea trunchiurilor de copaci loviţi de fulgerul gândului transformării trezirii, trezviei, pentru a reapare neatinşi, umbre curate a înfloririlor prin primăveri ale spiritului. m-am săturat de stagnări, de tumbele prin iarba amară, de spectacolele de circ ieftinite de spectatorii care aplaudă vioi orice banalitate.
pe frunze de stejar se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului. jocul continuă în rostogolirea unei ghinde între două fărâme ale aceleiaşi pietre. ghinda caută colţul zidului în care piatra unghiulară reîntâlneşte întregul, în crucea valului dintâi. într-un vers învelit în bucuria ţărmului cunoaşterii, marea sărută tainic aripile pescăruşului şi scoicile nu întârzie să apară. copii ai sărutului lor, lasă cântul tălpilor să-şi împlinească bucuria în trupul de sunete. uitarea este prinsă în arcuşul unui violoncel când scaunul aşteptărilor prinde rădăcini în nisipul ţărmului bucuriei.
pe pat de alge, soarele încropeşte hrana gândului. amar şi liber este rodul. se leagănă timpul între cuvânt şi verde până când îngerul copac îşi redeschide larg coroana împărţind geometria vieţii în două trunchiuri: unul dens al căutărilor, celălalt precum bagheta dirijorului în simfonia infinitului iubirii de înalt.
pe frunze de cuarţ îmi aştern inima. o las să asculte simfonia iubirii de înalt printre rostogoliri de scoici când marea sărută aripile pescăruşului la naşterea unui nou alfabet...
te cred eşti timpul care-mbracă ţărmul în versuri calde tresăriri de gând şi-n fiecare zi aşterni pe cale o scară îmbrăcată-n mărăcini apoi culegi cu degetele îngheţate însingurarea fiecărui spin
prin alge în mişcare un călcâi îl înveleşti atent şi fugi să nu te prindă înserarea gol când din apus răpeşti înfrigurarea şi arderea metaforei i-o pui precum o capă pe umerii ei goi (aşterne umbrei distanţa dintre noi)
plimbarea ta se-ncheie într-un do c-un re de început şi-un mi-fa-sol la-mine vii cuvânt şi-aşterni un ţărm un cântec viu ecoul unul ţel o umbră vie-a vieţii ce-ai trăit în ea deplin în plin cu bucurie ai simţit aripa îngerului cu aripi de flori noi nu vom fi (sau cine ştie) doi...
te cred eşti ţărmul cu parfum de flori de alge şi de timp purtat prin mori cuvintele-ţi sunt calde aspre goi în faţa valului frângem desenul clipei dintre noi cu pietre-n mâini mărim inelul apei în cruce stingem lumânarea-n pată apoi o pâine împărţim râzând cinstim poemul plimbat pe scara-gând
pe masa bucuriei ai aşternut un singur punct metafora şi-un gând împarţi desparţi aduni şi scazi curgând fluidul vântul latră scurt pe-o algă tu cuţitul îl aşezi continui în iubire să creezi...
te cred eşti un sărut uitat în asfinţit cu chip din norii roşietici din iubit te stingi aprinzi revii curat în cântecul de lebădă uitat
iar vreau să strig când nu m-auzi când dorul meu încape într-un ceaun de aburi cruzi când gândul vrea să scape de apăsarea de argint a firului de iarbă şi de măruntele dorinţi ce-l strâng în chingi în grabă
iar vreau să tac să râd să plâng când ştiu trecutul te apasă e ca o plasă de-nceput şi de prezent
mai lasă
timpului un pas sărit peste o notă două trei durerii mut surâde-i o să mai stea pe-o muchie de muşchi flămând în şura vie a-ncăput tot rodul verii-n toamnă o să le ieie de la-nceput poveştile dintr-un sărut cu tălpi umblând prin rouă cu pori deschişi spre început spre un sfârşit când plouă şi lasă-mi aerul nescris e fila liberă sub scut şi-n spatele oglinzii încearcă să-ntregeşti tu mut conturul clar al cheii spre inimă ai rupt şi au durut petalele deschise
şi-acum le numeri
e un fragment de cântec scurt finalul verii se-anunţă-abrupt în prelungiri se-ntinde şi se-ncheie cu un buton prea învechit să-mi fie cod al serii în care tu ai început să-mi scrii prin filele tăcerii că mă gândeşti că-n mine brut a încăput fragment durut fragment de lut copilul căutării
iar vreau şi mă opresc în scut tu taci şi-n roua dimineţii văd toamna iarna început de primăveri tăcute şi-o vară iar prin aşternut de litere stinghere îmi va mai arde-n pas de gând cu ghearele tăcerii inima formă de-nceput şi de final prin seve
trebuie să fugi trebuie să fugi - striga gândul la mine de pe piatra fumegândă a iubirii - nu fug gândule rămân să privesc spiralele tale şi ale aproape florii verzi de aloe-spiralată chemare către răsărit a iubirii piatra de lună se zvârcolea între corn şi întreg pe un sfert de lumină argintie reinventând metaforei conturul miezul se răsucea şi el atingând vârful crestelor ritmat nu ştiu ce dans era acesta dar eu visam legături ale infiniturilor etern feminine cu cele masculine m-am trezit brusc la o palmă de covor ţineam în mâini o carte citită noaptea ceaşca de cafea lăsa urme în aer rotocoale de aburi alt alfabet poate banal poate important a fi descifrat de ochii mei semideschişi pe caldarâm se aud paşii tatălui şi vocea mamei îmi rotunjeşte liteele numelui alerg să deschid uşa scării uitând alfabetul ireal de frumos al aburilor de cafea până la dispariţie dintr-o altă într-o altă dimineaţă se vor răsuci prin aer alte litere poate mai complicate poate mai simple eu voi alerga iar şi iar spre alfabetul rotunjit de glasurile părinţilor atât cât viaţa îi mai îmbrăţişează uneori rânjind alteroi zâmbind larg cu gura de verde în forma aproape florii de aloe alungând racul furios din calea dreaptă a iubirii lor
un geam subţire mă desparte de înălţimile arzânde refuz să urc să văd o creastă îmi pare-a fi mai bine umbră când îi ating cu talpa trupul când îi măsor cu ochiul vârful în ascuţişul ei văd treapta căderilor în hău şi ploi acoperă cu soare chipul cernutului apus prin văi
adâncă-i starea înlţimii dar mai adâncă-i înălţarea când suflet spirit gând se urcă printr-un cuvânt rostit în taină şoptit în bezna cea adâncă a unei peşteri ne-ntinate
se-aprinde lumânarea blândă şi-o vezi cum dansul şi-l începe prin flacăra mărunt crescută în viu cu plin îţi laşi chemarea să prindă forţa florii albe dintr-un cireş abia născut crescut din palma de pământ în care trupul tău trudeşte
abia atunci văd geam subţire cum mă desparte de-nălţimi şi cum dispare printre sensuri când sufletu-mi de Tine-i plin Tu Duh al liberei voinţe de a fi om cu gândul blând de-a fi în pasul vieţii albe veşnică trudă-n drumul bun
dintr-un cuvânt te-ai întrupat visare vie fără praguri
în umbre sunt înfăşurat o colivie-mi este voie şi printre gratii strâns în chingi de vorbe goale gânduri strâmte pe Tine Doamne Te aştept
sunt gând şi faptă în nevoie mă răsucesc în file drept şi strâmb într-un mărunt tăciune în gratiile fără capăt când înrobit mă simt şi ard aprind în mine lumânare şi fir pustiu de sin mă sap
din pline timpuri curgătoare joc pe o carte ce-i nedrept apoi arunc la întâmplare leşia gândului prea sterp să îmi cuprindă liberare să fiu din colivie şters să reînvăţ alt mers pe şes să nu mai calc nici ierburi moi să uit că-n lume cifra doi i-un pas absent un gând ardent
în unu doi e numai crucea când într-un unu-ajungi târziu din plin prin gol într-un covrig apoi în punct numit de frig