te cred
eşti timpul care-mbracă ţărmul
în versuri calde tresăriri de gând
şi-n fiecare zi aşterni pe cale o scară îmbrăcată-n mărăcini
apoi culegi cu degetele îngheţate
însingurarea fiecărui spin
prin alge
în mişcare un călcâi
îl înveleşti atent şi fugi
să nu te prindă înserarea gol
când din apus răpeşti înfrigurarea şi arderea metaforei i-o pui
precum o capă pe umerii ei goi
(aşterne umbrei distanţa dintre noi)
plimbarea ta se-ncheie într-un do c-un re de început
şi-un mi-fa-sol
la-mine vii cuvânt şi-aşterni un ţărm
un cântec viu ecoul unul ţel
o umbră vie-a vieţii ce-ai trăit
în ea deplin în plin cu bucurie ai simţit
aripa îngerului cu aripi de flori
noi nu vom fi (sau cine ştie)
doi...
te cred
eşti ţărmul cu parfum de flori
de alge şi de timp purtat prin mori
cuvintele-ţi sunt calde aspre goi
în faţa valului frângem desenul clipei dintre noi
cu pietre-n mâini mărim inelul apei
în cruce stingem lumânarea-n pată
apoi o pâine împărţim râzând
cinstim poemul plimbat pe scara-gând
pe masa bucuriei ai aşternut
un singur punct metafora şi-un gând
împarţi desparţi aduni şi scazi curgând
fluidul vântul latră scurt
pe-o algă tu cuţitul îl aşezi
continui în iubire să creezi...
te cred
eşti un sărut uitat în asfinţit
cu chip din norii roşietici din iubit
te stingi aprinzi revii curat
în cântecul de lebădă uitat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu