coşmaruri vise şi peripeţii statice pentru trup pline de mişcare pentru suflet lasă sufletului temeri cu cauze profunde necunoscute într-o zi în care raţiunea, îmblânzită pentru o fracţiune de gând începe să freamăte încetul cu încetul gândind la ziua de mâine. sigur greşeală în planul spiritual în care laşi în Voia Domnului toate cele petrecute şi cele nepetrecute prin tâmplele tale obosite de aşteptări inima plină de dezamăgiri subtile. se prăvălesc toate în sacul necunoaşterii şi după multe delăsări întoarceri false reînălţări în sfera pre-bucuriei renunţi să mai lupţi. simţi cum totul se prăbuşeşte sau pur şi simplu devii indiferent la exterior.
ce de măşti se lipesc de faţa ta. în spatele lor grimasele urletele îmbrâncelile de la tine către tine continuă nelipsite de înseninări şi de relaxările trecătoare. un puzzle bizar îţi construieşte şi reconstruieşte mimica feţei. măştile - cortinele acestea dizgraţioase în ochii animalelor - care odată lăsate ajungi să te sperii de tine.
privesc oglinda din baie şi mă crispez toată gândindu-mă că singura mască pe care o las să-şi întindă braţele veştede pe chipul meu sunt eu chipul meu real. joc prost teatru de când mă ştiu acuşi se fac 45 de ani şi eu n-am învăţat să joc teatru nici cu mine însămi. ruşinos periculos extrem de riscant dar...liniştitor încurajator. văd mai rapid micimile aşa oricât doare. aud mai bine mârâiturile umane şi odată ce am învăţat să clipesc pot pune pauze oricând pentru a părăsi scenele falsităţii de câte ori vreau.
spuneam că visul a durat fracţiuni de secundă. şi coşmarul vieţii mele durează tot atâta numai că pe el îl trăiesc şi-l trăiesc sistematic fără protecţie din parte-mi. e un sadism asumat. vreau să văd câtă rezistenţă am în faţa repetabilelor episoade. e ca un serial bizar în care te apropii din ce în ce mai mult de ecran de miezul acţiunii şi te loveşti cu nasul de sticla televizorului şi-apoi râzi ca prostul că ţi-ai văzut proiecţia figurii acolo. toţi călcau pe proiecţia ta şi tu nu simţeai nimic. mint. simţeai recele sticlei şi o fărâmă de vibraţie de la ecran de la aparat.
visul a durat o fracţiune de secundă.
ziua nu s-a terminat şi eu printre rânduri scrise curgerea muzicii şi alte acţiuni gândesc la ceea ce va mai trece prin fibrele fiinţei care sunt şi la măştile pe care de mii de ori voi încerca să mi le aplic pe chip şi care se vor scurge rapid în pământ lăsându-mi în aer chipul unic.
aiurez se pare. rămâne acelaşi drum pe falii înguste cu sunetul cascadelor împlinind fluidul din corpul-gând plimbat prin vis lumina şi Glasul cântecul...şi pasul mereu pasul prim înainte cu trupul lui-verticală între a fi şi punctul real al bucuriei de a fi pe o margine de cuţit măsurându-i tăişul.
i-am spus visului: Minte-mă dar minte-mă frumos!
a râs de mine şi s-a transformat în coşmar.
i-am ridicat atunci cortina şi-am început să simpatizez măştile fericirii.
uneori chiar mă distrez să scriu despre fericire deşi în spaţiul în care tot reinventez lecţiile de zbor construiesc colivii cu gratii de argint pentru suflet şi pentru privirile ochilor orbi.
"ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu" - sună banal dar sună
ca un câine cu cana de tablă legată de coadă simt acum că-mi este scrisul. poate-i o falie pe care nu trebuia să calc poate-i o sămânţă de mâine în toate aceste trăiri sau mă regăsesc a-cu-t în starea de acum şi nu ştiu să o definesc.
întrebarea acestei zile pentru mine este: de ce simt umbra asta de teamă adânc încrustată în inimă. de ce neîncrederea îşi joacă iar cartea amară pe filele ultime ale celor 44 de ani trăiţi.
dacă aş putea evada dincolo de graniţele universului în care mă manifest zi de zi aş putea vedea mirosi palpa totul cu detaşare. acum îmi rămâne să ascult muzica gândurilor puterea gândurilor şi să dau din mâini ca un orb ce sunt pentru a-mi regăsi liniştea relativă. da, relativă. nici pe ea nu o mai nimeresc. unicul punct în care mă aflam a explodat. e curat în jurul meu. înăuntru însă un fulger îşi face de cap dansând vioi printre aleile labirintului singurătăţii asumate.
văd schimbul acesta de măşti ca pe o Scară a lui Escher. cum de câte ori sunt închisă în spaţii care-şi repetă structura de infinite ori mă sufoc aproape clachez pentru a mă ridica precum un Hopa Mitică iar şi iar la fel nu suport pe chip nici direct (material vorbind) nici falsitatea. respingerea din partea grupurilor umane îşi are motivele ei clare de multe ori şi nu mă mai plâng demult. important pentru mine e să simt la timp şi să plec sau să mi se spună civilizat fără bruscări: pleacă eşti de altă culoare sufletească şi manifestarea ta deranjează tablourile cu tema prestabilită denumită: desăvârşirea infinită a iluziilor. plec fără zgomot şi-mi văd de masca unică mai departe.
visul durează fracţiuni de secundă dar după trezire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu