M-am învelit acum … ani în povestea asta ciudată, neştiind că se
va prelungi cumva după ce tata a plecat şi mă întreb continuu ce anume eşti
pentru mine: întruchiparea unui cuvânt bun arareori, ca venit de la un spirit
şi un suflet bătrân, sau poate numai o iluzie a nesingurătăţii mentale, acel
ceva către care trimiţi trăirile tale toate, întoarse sec, de multe ori cu
refuz, alteori prelungite în versuri, de cele mai multe ori cu tăceri.
Ai venit, pleci adesea ca într-un voal de mireasă
bătrână învelit, reapari înşirând câteva cuvinte. Simt bucurie, apoi gândesc
săptămâna sau oricum, zilele care trec până când revii.
Nu ştiu ce mă face să rătăcesc atât de mult într-o
poveste care nu duce nicăieri. Poate refuzul meu de a mă mai îndrepta către
alte fiinţe, de a le urma pentru o clipă calea, a le descoperi o parte din faţa
ascunsă, a le descoperi puterea de a lovi în exterior, habar nu am. Caut şi
caut răspunsul, mă zbat inutil, apoi tu iar revii şi parcă totul se întoarce la
capătul firului de aţă pe care-l tot tragi de câte ori mă apropii.
Tu de câte ori ai păţit aşa ceva? Sau numai
socio-psihologii joacă fără masă pokerul vieţii lăsând deasupra firelor de păr
şi sub tălpi cărţile următoarei pase? Sau poate numai ei joacă şah pe fire de
fum care întruna se transformă când în pătrate albe când în cele negre, lăsând
uneori caii să danseze într-un aparent gol?
Am uitat să-ţi spun despre jocul pe scara aceea
care nicicând nu se termină. Mereu cazi, te ridici, scazi câteva trepte, apoi o
iei de la capăt voios, puţin dezechilibrat. Uneori ajungi undeva deasupra şi
tragi cortinele de cer, înălţându-ţi ruga către niciunde. Simţi cum te
împresoară golul din juru-ţi şi mai agăţi câte o frunză de hârtie din filele
nescrise. Aşterni pe ele nervurile emoţiilor tale, mulţumit sau nemulţumit
revii şi aşterni fărâme dintr-un os căruia mai demult ia-i scris acelaşi
lucru. Şi el s-a bucurat la fel ca mine, şi a început să urce câteva trepte din
scara aceea ciudată, închipuindu-şi nesingurătatea ca pe un glob din bradul de
Crăciun pe care l-a atârnat de aţă, şi aţa rămâne când îl scoate din brad, şi
anul următor îl taie şi pune altă aţă, pe care tu o tragi în jocul tău
păcălindu-l, păcălindu-mă cu apropierea. Râd şi scriu, scriu şi râd. Încep să
văd logica încercărilor şi asta îmi aduce un strop de linişte prin hăţişurile
junglei care sunt.
Te ţii de poveşti şi uite că mă prinzi mereu pe
nepregătite.
Mă întreb şi te întreb dacă pe scara aceea merg şi
doi oameni, sau ea este ca un labirint în care omul merge singur singurel,
lăsând semne spre exterior, undeva pe vârful gardului plin de ierburi
întrebătoare ale labirintului.
Să întreb, să nu întreb? Vorbesc despre
iubire ca şi când între oameni ar exista. Totuşi simt cum în mine există pentru
tine ceva care seamănă mai mult cu înţelegere. Uneori îmbogăţesc înţelegerea
numind-o iubire, alteori o numesc prietenie pentru omul care m-a susţinut în
perioada de răscruce a accidentului
tatălui meu, a chinului dumnealui, a plecării dumnealui la Domnul.
Cumva îţi este frică să o manifeşti şi-n
acelaşi timp mă întreb de ce ai manifesta-o pentru cineva pe care respingi încă,
nu ştiu din ce cauze. Probabil că mă vei
respinge până când vei închide ochii. Nu-I bai. E mai bine aşa pentru amândoi.
Înţeleg şi-n acelaşi timp mă întreb mereu mereu de ce merg mai departe. Poate
dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, pur umană, poate pentru că de undeva de sus
îmi este interzis să mă rup de tine, chiar dacă simt că în realitatea materială
nimic nu ne leagă în afara cuvintelor aşternute în spaţiul acela minuscul
pentru a cuprinde ceea ce aş vrea să-ţi spun. Ca în viaţă poate, ai stabilit
nişte reguli care mă sufocă, mă determină de multe ori să mă înfrupt mai
degrabă din scoarţa unui copac sau cu o sferă de pământ decât să mai caut ceva
care să ţină de tine cât de cât.
Uite că habar nu am ce să fac. Spiritual
ştiu că sunt legată de tine. Material
aproape deloc. Nu ne-am auzit, m-ai respins ca om, ca scriitor, ca orice. Ai
acceptat numai să te citesc, uneori mă citeşti. Pentru mine nu eşti un mister.
Ştiu că te dezamăgesc, dar nu eşti. Eşti pur şi simplu ceva care ca şi acum
când mi s-a revelat cauza unei încercări de acum ceva ani, un semn de întrebare
pentru care voi primi la momentul potrivit răspuns.
Şi uite că prin atitudinea ta mă
determini să aleg compromisul pentru a nu mă dezintegra în furii inutile
împotriva mea însămi şi a unui destin care acum când văd câte pot realiza, fără
să-mi mai aşterni infinite praguri de care să dau cu nasul când pic psihic, îmi
pare stupid.
Port în mine, imposibilă fiinţă umană,
un car întreg de iubire, dincolo de toate încercările venite de la oameni şi
totuşi, uite că am ajuns să-mi fie teamă să o mai manifest. Mulţi cred că sunt
naivă. Îmi convine. Mulţi încearcă să pătrundă dincolo de cortină. Bravo lor.
Nu vor reuşi. Tu ai cam reuşit pentru că m-ai prins într-un moment de
slăbiciune. Nu-i bai. Câştigul sau pierderea ta.
Totuşi te întreb: de ce nu renunţi? De
ce rămâi într-o poveste care nu duce nicăieri? De câte ori vei mai lua de la
capăt călătoria, dacă melcul şi-a scos la vânzare cochilia şi priveşte apusul
ca un prizonier al cuvintelor tale? De câte ori acele tale vor mai pătrunde în
cochilia lui schimbându-i geometriile, dacă spirala rămâne aceeaşi?
Îmi spun înainte de somn, învelindu-ţi
fiinţa în iubire aşa cum am învăţat să fac pentru a-mi aşterne liniştea
lăuntrului, că te iubesc, apoi spun iar că nu, că mă autoiluzionez şi coşmarul depărtării îl simt acut în tot trupul, apoi te
simt învelindu-mă în acele tale, încălzindu-mi iar şi iar trupul, gândul, ca un
strop mai târziu, să simt cum liniştită, inima strigă, sângele umple vasele iar
şi iar cu fluidul vieţii. Adorm ca într-o răstignire armonioasă şi mă întreb o
clipă înainte de adormire dacă tu primeşti velinţa mea…
- Emile Munier - portrait of a child 1880
