dia-mono-log

mă-nchizi într-o celulă durere când trezită
deschizi în mine uşi de iarbă-amară aspră

molatecele sensuri aspiră spre trezire
mi-e mintea-nfricoşată de câte ori sunt şchioapă
şi-n câte văi căzut-am odată-ntr-o poveste

privită-mi este calea de sus dintre înalturi
apele se-ndoaie prin ele calc adesea

un simplu băţ şi zdreanţa metaforei rămasă
pe-o velă de niciunde spre nava-ncăpătoare

coaja de nucă saltă pe valuri uriaşe
reflexia luminii întruchipează fiul

pe care mângâierea-mi de lut nu-l mai atinge
zâmbesc spre el şi poate aşa mai simt căldura

Doamne ce fac atunci când sacul de clipe
se umple-n dor mărunt ca ploile-n noiembrie
când cad prin mine cor
de ceruri adunate uneori prea deschise
pentru micimea-mi trasă de carul neputinţei?
------------------------------------
**

coaja de nucă piere
prin valuri nimeni nu trece
bagheta nevăzută alungă iar furtuna
durere tu ce cauţi mereu prin mine-arsura
de câte ori la braţu-mi eu te invit

refuzi? revino iar când iarna-şi arată strălucirea
zăpezilor de viaţă de moarte-a tinereţii
şi bătrâneţii sfinte

durere, hai în dansul acela simplu-n care
tu eşti cetatea sură eu sunt regina sferei
ovalul să aşternem să adormim cuminţi

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2015