În 1991, când s-a născut Andrei, prin cezariană, aveam 23 de ani, n-aveam telefon mobil şi telefoanele cu fise din spital erau mai mereu stricate. L-am născut în Spitalul Pantelimon din Bucureşti. Exista un drum care lega spitalul de policlinică. Nu mai urcam atâtea scări. Găseam pe la etajul unu sau doi cu noroc telefon cu fise funcţional. Operată făceam cred că vreo 20 de minute până la telefon, dacă nu mai mult, că abia mă mişcam. Îmi era o frică groaznică pentru că nu era lumină pe coridoare, numai acolo unde era telefonul, adică la scări, cum spuneam noi, internaţii.
Noaptea nu era pază şi intrau diverşi să doarmă pe băncuţele de lângă calorifele spitalului. Unii erau beţi, alţii umblau prin saloane, noi nu le puteam încuia şi ne era frică. Abia dacă ne odihneam. Nu ştiu cum este acum. Unele secţii au uşile cu interfon acum şi există pază din câte ştiu de când a fost tata internat după accident.
Cam asta era situaţia. Se comportau urât cu noi, gravidele, cei de acolo. Ne distram între noi, ne împrieteneam şi ne protejam. Măcar atât aveam parte de frumos omenesc.
Coşmarul acelui drum aproape noapte de noapte mă urmăreşte şi acum.
Am stat acolo o lună jumate internată.
Cred că acolo am învăţat metoda nespusă de nimeni până atunci de a-ţi muşca frica din dorinţa de neabătut de a fi mamă.
Să nu uit. De multe ori supa pe care o primeam de acolo era plină de mormoloci din paste sau din ce foloseau ei la preparat. Mi-au spus ai mei că-mi vor aduce ei supă de acasă, proaspătă, dacă am poftă (deh, eram gravidă încă, ultima lună şi apoi... alăptatul...
Da... Alăptatul m-a scos din toate relele de acolo numai că am avut un incident cu o individă care nu ştiu de ce a fost angajată tocmai la nou născuţi dacă avea dosar de boală... era schizofrenică. Într-o zi m-am dus să alăptez băiatul şi ia-l de unde nu-i. Am prins-o pe individă dându-i lui Andrei lapte praf verde, în ultima clipă, înainte să apuce copilul să înghită ceva. I-am tras una peste mână tare, am strigat tare după ajutor şi am luat repede copilul în braţe să nu înceapă să se agite.Eu aveam din plin lapte şi mare dorinţă de a-mi hrăni puiul. Îmi era frică să nu facă vreun stop respirator de la plâns. Andrei a scăpat prima dată atunci, de moarte.
Noaptea nu era pază şi intrau diverşi să doarmă pe băncuţele de lângă calorifele spitalului. Unii erau beţi, alţii umblau prin saloane, noi nu le puteam încuia şi ne era frică. Abia dacă ne odihneam. Nu ştiu cum este acum. Unele secţii au uşile cu interfon acum şi există pază din câte ştiu de când a fost tata internat după accident.
Cam asta era situaţia. Se comportau urât cu noi, gravidele, cei de acolo. Ne distram între noi, ne împrieteneam şi ne protejam. Măcar atât aveam parte de frumos omenesc.
Coşmarul acelui drum aproape noapte de noapte mă urmăreşte şi acum.
Am stat acolo o lună jumate internată.
Cred că acolo am învăţat metoda nespusă de nimeni până atunci de a-ţi muşca frica din dorinţa de neabătut de a fi mamă.
Să nu uit. De multe ori supa pe care o primeam de acolo era plină de mormoloci din paste sau din ce foloseau ei la preparat. Mi-au spus ai mei că-mi vor aduce ei supă de acasă, proaspătă, dacă am poftă (deh, eram gravidă încă, ultima lună şi apoi... alăptatul...
Da... Alăptatul m-a scos din toate relele de acolo numai că am avut un incident cu o individă care nu ştiu de ce a fost angajată tocmai la nou născuţi dacă avea dosar de boală... era schizofrenică. Într-o zi m-am dus să alăptez băiatul şi ia-l de unde nu-i. Am prins-o pe individă dându-i lui Andrei lapte praf verde, în ultima clipă, înainte să apuce copilul să înghită ceva. I-am tras una peste mână tare, am strigat tare după ajutor şi am luat repede copilul în braţe să nu înceapă să se agite.Eu aveam din plin lapte şi mare dorinţă de a-mi hrăni puiul. Îmi era frică să nu facă vreun stop respirator de la plâns. Andrei a scăpat prima dată atunci, de moarte.
Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu