cunosc fracţiunea de cauză pentru care n-am transformat alte fiinţe în propriu-mi vis.
îmi spune ceva din interior că oglinzile nu pot deveni vis atâta vreme cât se sparg,
cât cioburile taie cât realitatea lor este fragmentare în corpul material şi corpul sufletesc,
pentru ca într-un târziu să realizezi că prin tine gândurile altora au reuşit să spargă sfera în care tu cu adevărat vrei să ajungi să păstrezi flacăra gândului dintâi nealterată.
de câte ori am crezut simplu că cineva îmi poate fi vis, m-am retras ca o broască ţestoasă în carapacea ei căutându-mă pe mine însămi.
nu cred în idoli şi am reuşit să scap de ei, tăindu-mă mereu în propriile-mi cioburi de voinţă.
le-am resimţit tăişurile multiple pentru ca mai departe,
călătoria să-mi fie tot cu hopuri.
totuşi cred că idolii sunt praguri şi autoblocaje în pragurile deja existente.
în ei te poţi lovi cu centrul frunţii, rămânând orb fizic, nu numai orb uman, aşa cum toţi ne adunăm în faţa nevăzutului declarându-ne frica.
unii apucă pe bâjbâite câte o cărămidă îşi caută pieptul şi-l lovesc sacadat.
se declară curajoşi.
alţii dau un pas înapoi, pe bâjbâite caută mâini, le apucă zdravăn şi tremură până când, în linişte, mâinile devin rând pe rând umbre, contururi calde sau de răcoare.
din acea clipă necunoscutul devine întunericul în care aprinzi candela interioară şi te rogi.
transpiri abundent în memoria crucilor adunate şi taci.
lacrimi prelinse pe obrajii orbului refac la nesfârşit drumul...
îmi spune ceva din interior că oglinzile nu pot deveni vis atâta vreme cât se sparg,
cât cioburile taie cât realitatea lor este fragmentare în corpul material şi corpul sufletesc,
pentru ca într-un târziu să realizezi că prin tine gândurile altora au reuşit să spargă sfera în care tu cu adevărat vrei să ajungi să păstrezi flacăra gândului dintâi nealterată.
de câte ori am crezut simplu că cineva îmi poate fi vis, m-am retras ca o broască ţestoasă în carapacea ei căutându-mă pe mine însămi.
nu cred în idoli şi am reuşit să scap de ei, tăindu-mă mereu în propriile-mi cioburi de voinţă.
le-am resimţit tăişurile multiple pentru ca mai departe,
călătoria să-mi fie tot cu hopuri.
totuşi cred că idolii sunt praguri şi autoblocaje în pragurile deja existente.
în ei te poţi lovi cu centrul frunţii, rămânând orb fizic, nu numai orb uman, aşa cum toţi ne adunăm în faţa nevăzutului declarându-ne frica.
unii apucă pe bâjbâite câte o cărămidă îşi caută pieptul şi-l lovesc sacadat.
se declară curajoşi.
alţii dau un pas înapoi, pe bâjbâite caută mâini, le apucă zdravăn şi tremură până când, în linişte, mâinile devin rând pe rând umbre, contururi calde sau de răcoare.
din acea clipă necunoscutul devine întunericul în care aprinzi candela interioară şi te rogi.
transpiri abundent în memoria crucilor adunate şi taci.
lacrimi prelinse pe obrajii orbului refac la nesfârşit drumul...
Anne Marie Bejliu, 8 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu