vineri, 30 octombrie 2015

punct în forma de gând


peste câmp macii coboară
visul tern sfâşiat de doruri mărunte
călătorul simte aroma unei stranii bucurii
parfumul gândului nicicând alterat
cineva aruncă tridentul visului între două zboruri
între sus şi jos rămâne trupul amorţit în visare
somn şi zborul călătorului spre niciunde
mâinile de abur rostogolesc ceara
albinele încropesc alţi faguri
nici un drum în călcâiul călătorului
sandaua de toamnă ruptă sub piatră
căutare şi somn -
liberă trecere de la a fi verb
sau contur de punct în statica materiei
orb liber pe un aşternut de paie
păstrând bătaia inimii
între a fi şi a lăsa primul pas în luntre
Anne Marie Bejliu, 30 octombrie 2015

sacul de verbe-n vorbe nu seacă


mereu precară analiza gesturilor se petrece
între muşcătura din măr
şi mişcarea neîncetată a şarpelui îndoielii
uneori şarpele roteşte irisul într-o spirală de întrebări
îi plimb coada până la gura care rămâne mereu deschisă
într-o încercare de închidere a cercului
pentru că nu-i aşa, sunt om şi omul se ascunde
în cercuri aparent tot mai largi
el vede, orb fiind, mişcarea inversă a verbelor
cuprinse în priveliştea fără hotar
pentru că sacul de verbe-n vorbe nu seacă
mă întind undeva la hotarul dintre mine şi sine
gândind nimic gesticulând nimic
poate prind viul înainte de a-mi muri neuronii pentru că
după aceea voi fi obligată să simt
recele sferei de cuarţ incolor cu inima
deja-l simt dar înţelegerea mea este precară
într-o lume în care rege e falsul
minciuna merge cu liftul sau metroul
de la un punct la altul
al unui imaginar urcuş printre plopi de toamnă
îmi spun mereu că sunt
învăţ să reduc din toate propoziţiile şi frazele
cuvintele în plus până când
sătulă de umpluturi
iau în braţe cuvântul fugit dintre tangentă
şi arcul de cerc devenit săgeată
obligatoriu purtată de fiinţe
pur şi simplu sunt
restul vine de la sine zbârnâind
pe la urechile clăpăuge ale pământului din care
scap numai când dorm
sau poate nici atunci
oricum
simt altfel atunci că trăiesc
Anne Marie Bejliu, 30 octombrie 2015

tălpile tale vorbesc povestesc


mă privesc la fel ca pe un abandon 
într-o piaţă publică
în ea se cumpără vând etalează
obiecte roade cântări nesfârşite ale unor 
miriapozi necunoscuţi
tălpile lor ating îngeri iar uneori devin ele, tălpile,
asemenea aripilor celor atinşi
între a fi şi a te vinde punct cu punct
în piaţa liberă a trăirilor
eşti demult sau poate mai ai un pas până când
forma ta ajunge să întruchipeze
mirariapodul cu tălpi de înger
crezi şi nu crezi
atingi nu atingi pocalul plin de vid
tălpile tale vorbesc povestesc apoi tac
şi calcă apăsat totul
nimic nu rămâne neatins de tălpile tale
acum de înger căzut în disperarea căutării de sine
a căutării aerului rătăcit printre crucile la care
aprinzi de câte ori te priveşti mai atent
candele negre din sarea pământului virgin
termin de privit când fila a noua se închide
cu o flacără albă
reîncep să ridic pleoapele cu frica mireanului
nepriceput în ale iubirii
strig prin piaţă că sunt
şi o iau la fugă printre virgule
stop cadru
poc fruntea
de cerul desenat de oameni
poc inima
de zidurile ridicate tot de ei
stau. sunt
mă strâng în juru-mi cu atenţie
aştept
Anne Marie Bejliu, 30 octombrie 2015










joi, 29 octombrie 2015

Candela epistolei - epistole elegiace - primul volum de proză

Acum două zile am primit de la editură volumul "Candela epistolei - epistole elegiace", tipărit. Mulţumesc încă odată celor care mi-au fost alături: Doamna Angela Mamier Nache - prefaţa volumului, Domnul Arpad Racz pentru bunătatea cu care a acceptat să folosesc pentru imaginea coperţilor tabloul dumnealui: "Fereastra spre cerul înstelat", mama şi soţul meu, Domnul Geo Galetaru, Editurii Eurostampa.
Mulţumesc de asemenea prietenei mele Carmen Popescu, cu care am tocat fiecare text în parte, de câte ori mă porneam a scrie şi care a avut răbdarea îngerească să-mi asculte nebuniile aşternute.
Mulţumesc iar şi iar, pentru apropierea sufletească puternică a prietenei mele minunate Luminiţa Scotnotis, fără de care n-aş fi avut curajul să finalizez volumul.
Vă mulţumesc din toată inima, oameni frumoşi! 



ne-nţelesu-nţeles


încercare-ntâmplare
logică şi ardoare
cuvânt nerostit
gând în umbră primit
lumina din viaţă
litera răsfaţă
în botez scăldat
în ape furat
liber visul să-ţi cânţi
adevărul să-l duci
dincolo de oglinzi
în braţe de sfinţi
cel ce trăieşte gândind
profunzimi de cuvânt
saltă inimi de rând
oricât timpuri le prind
ne-nţelesu-nţeles
nerostit doar trăit
zâmbet de pescăruş
printre inimi de pluş
uiţi mereu să atingi
pana zborului sfânt
om din azimi şi brâu
aur soare şi grâu
cer azur nepătruns
Anne Marie Bejliu, 28 octombrie 2015

totul mişcă prin soare


din oglindă răsare
ce-i frumos şi bun
călare la pas
în trap sau popas
totul mişcă prin soare
totul cerne ardoare
visul fuge departe
pescăruşul nu moare
rămâne memoriei
bucurie şi glas
gând de viaţă de forţă
într-un bulb de curaj
Anne Marie Bejliu, 28 octombrie 2015

pe mine cine arsă


pe clipa moartă zac
gândind o evadare
pe mine cine arsă
m-adună într-o urnă
aud cum zâmbet creşte
pe faţa lunii plină
şi cum printre zăbrele
privesc trişti condamnaţii
verbul a fi nu-i liber
nu-i simplă încercare
apasă şi încântă
cu singurătate
copilul care-şi lasă
jocul în ieslea caldă
sau îngheţată-n vorbe
rostite-n pietre mari
se-aruncă-n ceruri bruma
de visuri ne-mplinite
reţeta nu-i finală
nicicând nu-i terminată
întreb iar şi iară
aerul din juru-mi:
pe mine cine-n fire
m-adună într-o urnă
când arsă în mojarul
sculptorului orb
mă pregătesc privirea
să îmi arunc pe vatră
să ies din piatra blândă
să-ncerc lumea deodată
să-i gust din plin amarul
minciuna falsitatea
crezându-i vii lumina
forma întreaga-i geometrie
a treia oară gândul
mă-ndeamnă să întreb:
pe mine cine arsă
m-adună într-o urnă
şi cine mă-ncropeşte
iar om întreg femeie
dacă din mine umbre
ridică spre cer umeri
de aburi grei din ziduri
furaţi în nopţi prea albe
Anne Marie Bejliu, 29 octombrie 2015

uitatu-m-ai în sit



în vremea vântului turbat
se-nclină viaţa ca un clovn
din veşnicii răsari curat
cuvânt în apa dimineţii

mă-nchid acum sub porţi de vânt
mi-e sufletul bulz de cuvânt
ca mine frunze cad în veci
tu treci prin ploi şi mă petreci
------------------------
(liber să cânţi mă uiţi în sit
pumn de iubire părăsit
ţi-aduci aminte când şi când
buchet de flori depui privind

cerul şi creste doborând
declari şi pace mult orbind
zăpezile-ntr-un fir de gând
gerunziu curge iar gemând)
------------------
de bucurie fluieri azi
când filele le ţii în prag
să nu renunţi la vechii magi
să creşti în tine rugi de fragi

acum e totul şi nimic
mă-ndrept spre tine pipirig
crescut-am dintr-un fir de gând
scăzut-am printr-un prag de cânt

dintr-un gerunziu am ucis
poemul dinainte scris
trimis prin file prinse-n sit
relicva unui dor uimit

Anne Maie Bejliu, 28 octombrie 2015



lasă-te prag


în adâncuri de gând nimic nu te mai atinge
printre zăbrele timpul îţi va încerca aromele
femeie de abanos
nu te lăsa împietrită de privirile orbilor atinsă
de spinii ramurilor de salcâm
uneori doare alteori te trezeşti
între tine şi aer rămâne o pată amăruie
alteori acrişoară la fel ca
mărul pe care altcineva la muşcat la începuturi
tu torci abanosul prin trupul tău
şi-l laşi să respire uşurat de poveri
între pi poveri te arunci
de câte ori simţi că iubirea din firele de pământ
aruncate pe margini de drum
lasă spiţele bicicletei de toamnă curate
tu mergi pedalezi
spre firele iernii din calendarul inimii
bate şi bate cineva la poarta vântului
el lasă spre tine frunzele să ruginească
le cuprinzi aroma şi frigul le aşterni
în ieslea caldă
priveşti taci trăieşti
femeie de abanos
lasă-te prag toamnei spre iarnă şi scrie
Anne Marie Bejliu, 29 octombrie 2015

marți, 27 octombrie 2015

Fragment de trăire


Uneori este greu să înţelegi de ce viaţa loveşte ritmic la geamul gândurilor tale.
Vrei să te ridici să dai de toţi pereţii cu tine şi totuşi taci şi înghiţi nervii celor dragi aflaţi în momente dificile pentru că îţi aduci aminte cum te privea mama când erai la greu, cum tata te strângea în braţe cu toţi nervii şi oboseala ta de copil sau de adolescentă sau de om matur. Ceva mai târziu te strângeau în braţe poate mai slab, dar cu inima o făceau la fel şi simţeai asta puternic în toată fiinţa ta şi mai ales deşi tu credeai alte prostii, ei te priveau la fel de plini de lumină oricând, chiar şi atunci când supăraţi pe purtarea ta se încruntau, te alungau verbal pentru a te chema iar şi iar în braţele lor, care deveneau iar uriaşe, iar şi iar calde, iar şi iar protectoare.
Mă întreb de ce suntem atât de proşti o viaţă întreagă majoritatea dintre noi încât, credem că mama sau tata nu ne-au iubit atunci când, altă dată când... greşeam şi refuzam să ne recunoaştem greşeala mai ales verbal, mai ales gestic faţă de domniile lor.
Unii părinţi sunt aspri, devin fiare faţă de puii lor, ştiu, dar sunt mulţi alţii care ştiu mereu să fie oameni, aşa cum Domnul a vrut mereu să fim.
Ştiu, eu am avut norocul să am părinţi oameni până la ultimul fir al fiinţei dumnealor.
Eu mă întreb de ce uităm acea înţelegere a mamei şi a tatălui pentru noi, manifestată în majoritatea momentelor noastre de criză, iar nouă ne este greu să-i înţelegem când spun cu glas stins: Nu mai pot, dragul meu/draga mea, am obosit..." De ce? De ce uităm că bătrâneţea chiar şi pentru o clipă, dincolo de durerile şi frica de moarte, devine o întoarcere la copilărie şi au şi ei nevoie de puţin alint, chiar dacă suntem obosiţi, mereu grăbiţi, mereu preocupaţi de toate cele ce vin pe capul nostru? Ei au făcut asta cu noi. Noi de ce nu?
Dacă nu-i îmbrăţişăm cât îi mai avem vii, când îi vom mai putea îmbrăţişa după ce devin un ghem de oase lucioase sau nu, undeva, în adâncul pământului?
N-am să uit niciodată cum am mângâiat cu uriaşă dragoste şi infinit dor craniul băiatului meu cel mic, la înmormântarea tatălui meu. Am simţit apoi că s-a mai stins un pic din mine dorul de el. Sună macabru, dar tare, tare îmi era dor să-l mângâi, material vorbind. Nu mai am teamă de cele dure ale vieţii. Iau din toate lecţiile, sau mai bine zis din esenţa lor benefică pentru mine, chiar şi atunci când mă rănesc. De asta am putut lua din acea ocazie ce mi-a făcut bine în acel moment.
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2015

duminică, 25 octombrie 2015

Fărâmă de piatră

Mă scald în propriul infern, pentru ca mai târziu să înfloresc, ridicând altare de binefaceri şi mai ales autobinefaceri cu două tăişuri plănuite, demult de mâna de abur a Domnului.
Pro ridicare, pro târâre, pro şi pro... a fiinţei încălţată cu patimi, învelită în straiele îndoielii, căutând, căutându-se amarnic printre fapte, gesturi şi legi, aidoma cu ramurile care împodobesc jungla gândirii.
Uneori reuşesc să ies din toate, agăţând ataşamente încântătoare.
Oamenii sunt şi au fost, cuie aninate de gâtul celorlalţi, cauze şi efecte ale gândirii aparent logice.
Leg prietenii care simt acum, radiografiindu-mi reacţiile la absenţa sau prezenţa lor, că mă îmbolnăvesc.
Pentru o clipă cât un fagure plin de mierea cuvintelor bune mă ridică, apoi mă coboară, ca într-un lift al trăirilor coborâtoare spre niciunde.
Sunt un animal social - îmi repet mereu, când simt cum oboseala îşi face de cap, cum în mine creşte revolta împotrivă-mi.
Nimeni nu are nici o vină. Toţi vor să trăiască, să comunice, sau să tacă ascunşi în cochilia lor, sau în coliviile lor prin care trec conştient sau inconştient, lăsându-se purtaţi de lanţurile grele ale vieţii.
Îmi repet să merg mai departe fără cutare sau cutare fiinţă şi uneori reuşesc să fac iar şi iar, un alt prim pas către eliberare. Totuşi în mine fierbe o revoltă, ale cărei hotare nu le pot determina clar, o revoltă a fiinţei în care mă ridic sau mă dobor singură, căutând iar şi iar sursa reală profundă a forţei de a merge înainte în viaţă. Mă întreb totuşi, dacă nu cumva am ajuns să-mi placă lupta asta absurdă, dacă pot să mă dezleg firesc de ataşamentele pe care singură mi le-am construit în mine şi în juru-mi, gândind altfel lucrurile decât de fapt sunt.
Bat câmpii pe un subiect care macină pe toţi, numai că eu acum, am curajul să mi-l spun în faţa sufletului. Sufletul tace şi rumegă revolta minţii şi a inimii. Poate cândva ne vom înţelege şi vom face pace pentru sfert de oră legal pentru rezistenţa vulcanului rostirilor care stă să arunce lava închistărilor, a autoblocajelor, stupid provocate de mine însămi mie.
În rest, fiecare îşi vede de viaţa lui şi sper să nu mai revină pentru încă o tură de vorbe irosite în zadar, pe altarul aşa zisei prietenii, aşa zisei iubiri umane, aşa zisei comunicări intens false, dintre noi.
Cu bine.


Anne Marie Bejliu, 25 octombrie 2015



Juan Gris, "Book, Pipe and Glasses"

sursa: http://www.bookaholic.ro/juan-gris-si-cartile-cubiste.html



sâmbătă, 24 octombrie 2015

indecent te întreb la final

uneori este atâta goliciune 
în ochii celor pe care-i iubesc încât 
tot mai mult ajung 
să ating singurătatea cu dragoste
o privesc o absorb şi simt că o trăiesc 
mă trăieşte trăim trăindu-ne
azi iubesc mai mult tâmplele ei argintii
decât semnul inimă din părul omului
cu irişi din risipa unei păduri în furtună

îmi găsesc liniştea uneori
mereu frântă pe trotuarul pe care
călcăm amândoi 
rătăcind cheile sinelui
privindu-ne îndelung
ca doi străini apropiaţi de ceva
pe care iar nu-l pot defini
şi uite cum risipesc prea
multe cuvinte
prea mult sine în loc să adun
toate oglinzile din memoria
chipului omului pe care
îl trăiesc acum
cândva mă voi linişti de tot
nu voi mai căuta
nici cheile nici lacătul gurii tale
în care nimicul din mine
răstălmăceşte iubirea în
o mie de petale fără culoare
fără culoare spun pentru că
dincolo de privirile mele
sau ale tale
ele nu-mi sunt decât
un reper banal
într-o poveste din care
vreau să ies
fără să trântesc ferestrele
numai o uşă are
spaţiul în care te defineşti
sau celelalte sunt zidite?
Anne Marie Bejliu, 24 octombrie 2015





vineri, 23 octombrie 2015

priveşte puntea


pune-mă o clipă în amorţeala gestului tău
printre degete dansez cu toate pânzele
împiedicându-mă în metafore la fel ca în copilărie
de pietrele cubice de pe bulevarde
străzile păreau uriaşe
eu un fir de talpă într-o rugăciune a creşterii
tu de când nu te-ai mai împiedicat
de colţurile tălpilor tale
când vei mai lăsa cuvintele în spaţii largi
să-ţi împletească cireşe la urechi
tâmplele să fure cu argintiul lor nuanţele bucuriei
pune-mă o clipă în amorţeala gestului tău
şi acum simt atingerea
o atingere rară de ploi printre reţelele de
sensuri ale cuvintelor pe care
niciodată nu le vei rosti
îndreptând acele gândului spre mine
trenul a plecat demult din oraşul în care
cineva îşi creşte la piept singurătatea
singurătăţile pui mereu alternate cu
dansul măştilor tuturor personajelor din
umbra cortinei pe care o ridici fragmentat
în timpul spectacolului deschiderii
deschidere mai mult către sinele argintat
de sosirile şi plecările grăbite ale luntrei
priveşte puntea din când în când
un gest se topeşte blând şi lasă gând bun
să danseze către tine
Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2015

joi, 22 octombrie 2015

şah sau nu


la cârciuma din vechiul colţ
pionul regele menestrelul
toate piesele răzvrătite
dorm pe aceeaşi masă
paharul se umple mereu
când la final
cortina se trage
lacătul sare pe rând
pe fiecare braţ
îl agaţă în codul unic
plimbarea e scurtă
îl aruncă în aceeaşi cutie
unica piesă care uimeşte
rămâne menestrelul
pana a zburat demult
în forma aceleiaşi păsări
din care a fost smulsă
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2015

zgârie


zgârie umbra linţoiul iernii
sau pe o margine de cuvânt un trol
îşi leagănă ghearele apatic
scarmănă tăcerea în urma mea
din ea îmi va dărui tot el
jacheta de gânduri pentru prezent
cândva mă voi linişti şi voi uita să plâng
mă voi smiorcăi
cum un copil zgârie nopţile mamei
cu nevoile lui
zgârie trolul iarna până când
poemul sare şotronul
pe urma pietrelor aruncate de alţi copii
pe care i-am văzut
prin desenul drumului pe care-l urmez
cu voie şi fără voie
căutându-L
căutându-mă mereu
pentru a mă regăsi personaj fantastic
în scenografia fără hotare
zgârii umbrele să le prind paloarea
le colorez straşnic şi le arunc de ziduri
cineva le prinde le pansează nuanţele
şi le dă mai departe până când
mă trezesc vorbind cu ele
ca un prieten loial
care le înghite cu poftă amarul
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2015

muşcă-te singur câine


prinde şarpele îndoielii în ghearele tale
vei avea mingea potrivită
pentru următoarea încercare de poem
anini de umărul drept targa tânguielilor
de cel stâng te anini tu însuţi
căutându-i corbului prin pene umbra
corbul poem poemul corb...
te va ridica deasupra propriului plânset
vei înghiţi pe nerăsuflate pâinea
şi vinul uitat de cuvântul dintâi
pe marginea prispei aşteptărilor în care
uneori las mintea să cadă
pentru a-mi fi mai uşor să fiu
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2015

iar şi iar spre larg


tu numai tu mă dori neîncetat
ca o barcă ruptă lăsată să ţărm
relicvă sau amintire a călătoriilor printre 
punctele literelor cuvintelor amânate a fi rostite
şi-atunci mă răstorn în luntre şi punte devin
de la răsărit la apus
în amurg te privesc îndelung scriu ceva
care răsare şi mă întoarce fluid
în ceştile cu jocurile cerurilor nepătate
îndelung răbdător le înveţi
le laşi să prindă palmele copiilor ascunşi
în ungherele adulţilor
reînvăţăm să fim singurătate
de la A la infinit
cândva ne vom întoarce să privim
urmele jocului dacă
nisipul nou va întoarce barca iar şi iar spre larg
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2015

pe tine cine


sau de ce
umbra te botează zilnic
ehei de câte ori n-aş mai scrie
rostind grav sunetele cornului
pe care tu tocmai l-ai rupt
ai reuşit să-l desenezi târziu
în toamna pleoapelor aruncate pe podea
şi a privirilor aninate discret
în cuiele ascunse după uşi de lemn
sunt din stejar şi printre lemnele lor
arcurile sar în ochiul curiosului
spune-mi dacă în cotul stâng
mai stă pata de culoare pe care
ai promis-o a fi viitor poem
scriu şi acum chiar dacă-mi promit mereu
să îngheţ tastele
să le las să se scurgă primăvara
prin streaşina
de deasupra tâmplelor tale
poate atunci vor zvâcni o secundă
şi pentru mine. voi exista
te voi putea respira prin idei
ca pe fărâma de piatră nescrisă
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2015

florile-şi găsesc altare


stoluri stoluri de cuvinte
prind în sine inimi parcuri
pe alei tropot de gânduri
poezii născute-n praguri
de-aşteptări de cânturi triste
sau mai vesel aşternute-n
frunze ruginite astăzi
sau mai ieri în ploi tăcute
plouă fără margini albe
plouă-n noi mereu cu vieţi
cruci se-ascut
se-ndeasă-n umbre
sau prin umbre le petreci
om cu glugă om cu suflet
om cu inima pe ţărmuri
trec prin tine stoluri stoluri
de cuvinte prinse-n arcuri
roata lasă-n spiţe glodul
în mişcare îl aruncă
şi pe drumuri neumblate
rămân dune mici în care
florile-şi găsesc altare
de culori în nuanţe vii
om cu glugă om cu suflet
ars de încercări nebune
cântul când ţi-l mai învii
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2015

miercuri, 21 octombrie 2015

o poveste şade-n prispă


pe un fir de iarbă crud
sunt pe cale scriu prin frunze
spre apus mă-ndrept râzând
când văd oarbă
cum se zbate să se nască
sau poate 'nainte-mi şade
un tablou rămas idee
şi-atunci spun încet că vine
sau chiar a venit grăbită
doamna ploilor din noi
peste clipe din aripe
bat cuvintele zglobii
viaţa-n pripă prinde greieri
câmpul alb aduce vii
daruri cânturi trecătorii
coasele şi le ascut
fraze versuri priviri drepte
lasă-n fiece hotar
pentru rod de bucurie
dar din har şi har din dar
ascult clipei regăsirea
mie-mi creşte-n gând iar vânt
este frig nu-i ger e graba
zilelor din ierni venind
să acopere tăcerea
cu ninsori din bolţi de cânt
din păduri se-aude vestea
că un greier s-a trezit
beat şi amorţit de viaţă
şi-acum cântă-n dimineţi
şi în înserări tăcute
o poveste-n care surzi
el şi ea
se-ndreaptă-n grabă
fiecare-n vârf de munţi
când pe punţi
păşeşte mândră
ea, iubirea,
cerul saltă
cântecul să i-l asculţi
tac şi-aud prin ram cuvântul
nerostit
cântă tăcerea
despre ce a fost să fie
şi mai este-n trupul morii
cândva grâu de foc şi aer
azimi coapte ne va da
să-ndrăznim să cerem vieţii
să ne fim oameni şi oameni
tac privesc şi-mi spun în sine
gândul bun trimit acum
Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2015




sâmbătă, 17 octombrie 2015

şerb


cine calcă atent
pasul umbrei când treci
pe cine să chemi 
pe cine aduci
între tine şi file
chipul vieţii e mut
să nu mă mai chemi
să nu mai alergi
în cuvinte seduci
în cuvinte alungi
taci în calea-mi de orb
cânţi în calea-ţi de verb
acţiune de cruci
cal de cursă prea-ncet
pierde umbra din pumni
o strânge la piept
voluptate de punct
cruce albă podeţ
arc pe tâmpla de vers
negru-n coarne de cerb
terminată demult
povestea a spus
cum târârea-i un fals
înălţarea-i proverb
adus aici
mai aproape de gând
cade-n albii de râu
iubirea-i un şerb
când în tine nu crezi
şi urmezi orb petreci
în cetatea de seci
cuvinte-adormite-n nisip
plin de melci
copitele calcă
iarba inimii-n veci
copitele calcă
iarbă-amară-n poteci
Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2015
(o dedic imp/osibilului)



joi, 15 octombrie 2015

inutil de sensibil


între finit şi infinit mă simt ca un nimic
el strânge în pumni prezentul atât cât îl rosteşte
urmează să fie aruncat în trecut
şi totul se întâmplă atât cât în pumn
stă punctul şi arcul şi săgeata creaţiei
puterea loveşte nimicul nimicul slăbeşte puterea
cum valul atinge ţărmul ca într-un sărut
o îmbrăţişare absurd adusă întâmplării sau de întâmplare
el loveşte ţărmul de fapt iar ţărmul îi fură nisipul
când soarele îl usucă lasă în urmă dune de încercări
pentru nimic
între infinit şi finit mă rostogolesc
aşa cum mintea lasă rotaţia să se întâmple
între două icoane ruga creşte
nimicul transpiră în forme respiră aproape complet
cum un poem se înalţă din palmă când
privirea o laşi să curgă odată cu el
apoi taci apoi mori apoi uiţi să trăieşti şi iei totul de la capăt
ca orice nimic sensibil inutil de sensibil
Anne Marie Bejliu, 15 octombrie 2015

vârste origami


m-am îmbrăcat prea mult cu tine
de câte ori toamna îmi lăsa pe picioare învelitori din ceaţă
tu tăceai şi acum taci cu pasul legănat te îndepărtezi uneori
alteori pleci de tot undeva între viaţă şi moarte mă agăţi
ca într-un cui de tămâie îmi dai foc îl stingi
pe câte drumuri alegi să umbli când iubesc prin tine
vârstele îndoite de minte până când din ele rămâne
un origami om o pasăre
până la sfârşit îndoi şi privesc tinereţea cum taie
la rândul ei copilăria în patru
o optime de lună rămâne un soare întreg şi
un amurg în care tu te afunzi până dispari doborându-mă
Anne Marie Bejliu, 15 octombrie 2015

 http://www.deviantart.com/art/The-New-Dance-Origami-362008827


marți, 13 octombrie 2015

păpuşa a început să meargă


sătulă să fie marionetă
a dat de pământ cu lemnele sforile rotiţele
palmele celui care îi săruta mecanic statica mişcătoare
pe fiecare braţ poartă un verb
pe chip metafore zănaticele metafore ale unei iubiri închipuite
cândva de copacul din care forma ei a luat viaţă
acum e toamnă. păpuşa dansează odată cu rugina
umple saci cu oase albe din gândurile uitate de oameni
în urma paşilor lor
printre pietre singurătatea se numără din şapte în şapte
păpuşa merge. omul care o manevra
aşteaptă umbra iubirii să-i fure frica de moarte
Anne Marie Bejliu, 13 octombrie 2015


trăiesc şi habar nu am de ce


trăiesc fără să mai simt că sunt
pe caldarâm ploile mă desenează anume
pentru carnavalul dorinţelor pe care 
nu le părăsesc
credeam că se poate renunţa la tot ce
în tine arde mereu
cu folos sau nu mă împrăştii zi de zi
între gesturi utile şi inutile
ridic glasul apoi îl cobor sub acutele fireşti
trăiesc şi habar nu am de ce o fac zi de zi
între două coloane de rostiri
unele mai puternice majoritatea mai slabe
când ştiu că pot să tac
şi din mine oricum se răsfrâng
ca din marginile unor oale acoperite sunetele
să mă suport să nu mă suport
aici tronează îndoiala clipelor. acum tac
acum izbucnesc
norocul meu este că dormitorul
are patru pereţi
pe podea mă aşez în poziţia fetusului
şi plâng
ca pe un plod dorul mă blochează
din dansul tastelor
deblocarea vine de fiecare dată
după ce aprind
o candelă mică acolo unde mama păstrează
lumina tatălui imaginea tatălui dorul acela care
nu mai încape nicăieri dansează
între podea şi tavan
lovindu-se de ziduri în tactul moralei absurde
pe care
nimeni nu o respectă toţi o rostesc
cineva spunea mai demult că este ruşine
să-ţi scrii durerea. nu îmi este ruşine
poate puţină teamă uneori
că voi fi iar şi iar îndepărtată
şi totuşi
singurătatea aduce starea de bine
singurătatea mă apucă zdravăn de umăr
şi-mi spune că
nu mă părăseşte nu mă aruncă
aproape că ajung să-i iubesc şoapta
Anne Marie Bejliu, 12 octombrie 2015

artist: Gustav Klimt, Death and Life






















înghit cearcănele

plouă printre cuvinte
cineva aruncă sare pe sensuri
înghit cearcănele şi tac
încă o felie de viaţă am împărţit
lespezilor de marmură 
din inima pădurii de vorbe
Anne Marie Bejliu, 12 octombrie 2015

totul tace

pe chipul tău a plouat
acum totul tace
între două frunze ruginite
pasul câinelui
şi cântecul lăutarului
determinată toamnă
în suflet
pasărea trece
printre ruine
Anne Marie Bejliu, 12 octombrie 2015

fragmente de fulger


umbră de toamnă
fragmentată iluzie
umezeală 
şi taina cuvântului
dezvelită
în pline ninsori
viaţa la scald
trece oricum
timpul
îi lasă buretele verbelor
prosopul ninsorilor
sarea de mare pe chip
o ascult cum toarce
afară
fulgerul a ostenit să ardă
s-a întins
într-o linie bine arcuită
şi-a uitat fragmentele
printre lumi
astrul cuvântului
taie emoţiile cu migală
mag al tăcerii
aruncă sunetele
în pâlnia metaforelor
izbutite
Anne Marie Bejliu, 12 octombrie 2015

fulger de tămâie nearsă


iarba toamnelor netrăite
pe tălpile îngerilor rămâne crudă
verdele în spic de grâu răsare
când primăverile ating tâmplele iernii
cu un fulger de tămâie nicicând arsă
timpul zdrobeşte cuvinte
în mojarul gesturilor neterminate
pe tăvile oamenilor minciunile
se ofilesc
inima tace despică florile răului
până la strigătul cocorilor
deasupra oceanului valorilor
plin şi gol deopotrivă
sensul aruncă lava vulcanului
nicicând stins al adevărului
netrunchiat de minte
Anne Marie Bejliu, 12 octombrie 2015

iarba ştie (poezia de 13)


pe ghebul omului cu gândul aiurea
încă o coasă aşterne iarba
rostirile-i sunt pline de umor
moartea sapă mai departe
groapa săracului
la marginea unui gând
mâine-mi va fi mai cald - gândeşte omul
ieri nu a fost decât un ţurţure
aninat de cer pe care inima l-a lăsat
să se prelingă spre viitor
viitorul nu există decât în vârful coasei
poemul sughite în amintirea copilului
iarba ştie când şi mai ales de ce
Anne Marie Bejliu, 13 octombrie 2015

răvăşit

cândva căldura timpului omului
aşa cum l-a gândit Dumnezeu
va mângâia ţurţurii prezentului
deasupra cuvântului
tălpile miriapozilor se vor răsturna
umbrele de sensuri
vor mângâia cerul interior
răvăşit de furtuni
Anne Marie Bejliu, 13 octombrie 2015

toamna-i mai densă (poezie de 13)


pe mine tâmplele tatălui mă cosesc
în fiecare zi latru la mine în oglindă că sunt
un verb îşi face de cap cu mâţa neagră
mă rostogoleşte virgula
printre substantivele prezentului
ultima lovitură se aplică în moalele gândului
o aştept calmă cu zâmbetul tatălui pe buze
ochii nu văd urechile nu aud
decât paşii tâmplelor tatălui plecând
printre umbre toamna-i mai densă
Anne Marie Bejliu, 13 octombrie 2015

joi, 8 octombrie 2015

ierarhii de vieţi


preocupat de litere am uitat cuvântul
se toacă mult sensurile
aranjate pe urmă în tava mică
la fel ca bucăţile de metafore
neatent tăiate maturate
sau mai degrabă măturate
critica ajunge la capacul pus
într-o dungă pe verbe
pentru a nu le bloca definitiv acţiunile
habar nu am ce înseamnă de fapt
concursuri poetice
ce ştiu e că între a scrie şi a te opri
un minut să respiri
e cale lungă
apoi
între a citi cele aşternute şi a respira
rămâne un punct o virgulă
şi restul de paranteze pătrate
pe care capetele plecate
le imită mai mereu aproape bine
ierarhii ierarhii
de vieţi de poezii de poeţi de vieţi
privesc
Anne Marie Bejliu, 8 octombrie 2015

ignorare


pentru că-mi sunt adevărata povară
revin şi spun:
niciodată nu vreau să spun niciodată
totuşi o fac adesea
mă răscolesc până când fisura
de-a lungul căreia mă plimb de când
am căzut într-un fir de gând dumnezeiesc
mă înlocuieşte sau mă absoarbe
cumva convenabil
prieteneşte vorbind îmi este cavitate
şi plinul din care caut să evadez
pentru a mă privi şi mai atent
când folosesc intens verbul "a fi"
tresar când întâlnesc oglinzi nu de teamă
ci mai degrabă dintr-o genetică uimire
pe care şi puiul de mâţă pe care-l cresc acum
sau altcineva în mine prin mine îl creşte
o are privindu-mă
când mă ridic în picioare
înainte se speria şi o lua la fugă
şi eu
acum static tresar cu ochii larg deschişi
ca un orb autentic ridicat de propriile nevoi
de pe caldarâmul întunericului
în care el vede sigur mai mult decât mine
în fiecare zi
în fiecare zi prin mine un orb priveşte
lumina pe care eu cu o consecvenţă
adesea întâlnită la regnul uman
o ignor
Anne Marie Bejliu, 8 octombrie 2015

fisura o privesc


între a fi ceea ce sunt
şi ceea ce nu reuşesc
să ovalizez în gând
din verbul "sunt"
merg de-a lungul ei zilnic
mă întrepătrund cu ea
pentru că suntem
una şi aceeaşi căutare a
golului plin prin golul vid
uneori şi invers
după cum triunghiurile unite
în ceea ce sunt
se răstoarnă
mă strigă un om
îi răspund ca şi când
aş crede că exist între el
şi acea fisură care
îmi prelungeşte dezacordul
dintre ceea ce sunt
şi ceea ce încerc a-nţelege
că nu mai sunt
încă un val ovalizează fisura
acolo departe
pare un ochi de navă
prin care călătorul are dreptul
de şapte ori să viseze
ceea ce este
după care
urmează eşuarea
pe ţărmul redevenirii
încă un înger căzut
încă o mână întinde Dumnezeu
pe cer sau între cei doi
trăieşte un fulger
Anne Marie Bejliu, 8 octombrie 2015

luni, 5 octombrie 2015

artă pe daltă


cineva îndreaptă cuvintele cu o daltă
şlefuite nu mai sunt ceea ce
natura a dăruit orbului
se împiedică se cutremură
dintr-o pălărie de ciupercă atomul cade
se rostogoleşte
mişcarea creşte mereu
sensurile ploilor rămân aninate
de urechile unui copil
primăvara când cireşele încep să se coacă
migăloasă viaţă într-un pumn în care
jocul declară relaxarea într-un punct
arginţii din mâna orbului devin inutili
numai harul înlăuntrului rămâne neatins
prelungindu-i urcuşul
prin repetabile căderi în afară
cineva continuă dăltuirea
cuvintele
ard
dalta se subţiază
orbul înainte merge fără încetare
Anne Marie Bejliu, 5 octombrie 2015

geamănul scării lui Escher


chemare şi abisul mă priveşte
atent
îi refuz invitaţia elegantă
bolovănos mă arunc
în cavităţile lui fără sfârşit
nici începutul nu i-l cunosc
şi nu-l voi cunoaşte
mai simplă este aruncarea
în labirint
nu cazi mergi şi mergi privind
marginea
cea mai înaltă a zidurilor
de iarbă amară
nu creşti nu scazi
te întinzi pe aleile lui
ca o gumă banală
din pământ
devii
adunătură de pietre
pe care le înghiţi încet atent
labirintul este
geamănul scării lui Escher
atunci când îi rostogoleşti
trupul
într-o arie plină de alte
şi alte arii
pietrele devin trepte
tu însuţi te urci
uneori cobori
odată cu şarpele reînveţi
târârea
ceva sau cineva te strigă
întorci capul brusc redevii om
labirintul scara
ceva te cheamă mereu
chiar dacă tu eşti trup
şi punct în mişcare
prin şi pe el/ea
am ameţit
Anne Marie Bejliu, 5 octombrie 2015

duminică, 4 octombrie 2015

în acelaşi trup


vegetez într-o culoare
a cărei nuanţă nu reuşesc să o definesc
ştiu că este formă de gând
simt forţa atracţiei ei
mă lupt ca o muscă
în plasa unui păianjen care
oricât de graţios ar fi ucide prin sufocare
insecta al cărei limbaj omul l-a redus la zzz
încerc să ies. aleg varianta
labirintului cunoscut sau aproape cunoscut
uneori reuşesc să scap
şi totuşi
printre atâtea fire care-şi cresc
numărul infinit
sufocarea se accentuează
nu mă recunosc în teama aceasta
autoindusă
prin trupul prezentului care
a devenit caracatiţă şi hidră
în acelaşi trup
pe cine frunză să chem în ajutor
în afară de mine însămi
atunci când
vreau să ridic de sub tălpi colbul
cad
în el mă scald ca o vrabie neştiutoare
când printre umbre privesc
urma inimii
ştiu că că m-am ridicat demult
şarpele aşteaptă cuminte
în colţul întunecos al ochilor foamei de lumină
îmi vorbeşte calm
Anne Marie Bejliu, 4 octombrie 2015

pe urmele inimii


umblu năucă
să mă regăsesc
într-un acelaşi spaţiu 
al încercărilor
fără a mai expira
otrava firii
ci numai a mă aspira
inspira
pentru a reuşi să-mi fiu
ceea ce aparent cred
că nu mai pot fi
undeva cândva
pe o mână de pom ruginită
de toamnele firii mele
voi primi legănarea
ca pe un alint al cerului
şi pământului deopotrivă
părinţi buni mă ocrotesc
şi acum
de mine însămi
mai scapătă sabia îndoielii
deasupra mea
când cade
fulgeră şi atunci
ştiu că
am mai lăsat
o urmă de inimă
pe aleile parcului
încercărilor
Anne Marie Bejliu, 4 septembrie 2015



mai am de aşteptat


îmbrac haina seminţei
pentru o secundă în care simt
că am ales să stau 
în centrul unei sfere pe care
o mărginesc tobele propriilor cuvinte
de jur împrejur sensuri
în mine metaforele sar lovesc centrul
smulg strigătul celulelor
când tăcerea se aşterne
tobele nu tac
din ele spre mine cearta literelor
drege ameţeala unei clipe în care
am vrut să meditez
mai am de aşteptat
până când...
Anne Marie Bejliu, 4 octombrie 2015

Încetarea curgerii în afară


"Dacă vrei să-ţi desăvârşeşti Trupul de Diamant prin non-curgere în afară,
Încălzeşte-ţi cu sârg Rădăcinile Conştiinţei şi ale Vieţii.
Aprinde Lumina în Ţinutul binecuvântat aflat mereu extrem de aproape,
Şi, refugiat AICI (acolo), lasă-ţi Adevăratul Sine să sălăşluiască-n veci." 
-Secretul Florii de Aur - Cartea Conştiinţei şi Vieţii

bicicleta de toamnă se apropie


întreb şi tac
cât mai patinează timpul
pe câte două tâmple odată
lasă cenuşa imperiilor deoparte
lamele sunt zimţate
roţile percepţiilor
le primesc le foarfecă migălos
printre uluci privesc uimită cum rămâne
păpuşa de carne legată de lanţuri
bicicleta de toamnă se apropie
vertijul gândurilor lasă în urmă doi
paşi pe aceeaşi frunză
rugina îi contemplă o fracţiune de timp
se colorează trecutul tată
- spun aerului în care
încă mai simt mângâierile tale
sunt ca un sac fără fund
care se umple cu dor
la fiecare străfulgerare de amintire
aş vrea să chiui să dansez
să mai cânt cu tine odată
prin pădurile Ceahlăului
să privesc apusul apoi amurgul
să ne reîmpletească fluierăturile
întreb şi tac
de ce atât de curând
de ce atât de rapid
de ce mă cerţi în vis
de ce mă aperi când ţip
şi-n strigătul acela
de pasăre înrobită vieţii
tu eşti tot valul de aer în care mă pitesc
după ce ridic poalele colbului pe care
prezentul îşi ascute dinţii roţilor unui sistem
în care nu mă mai regăsesc
Anne Marie Bejliu, 3 octombrie 2015