priveşte puntea

pune-mă o clipă în amorţeala gestului tău

printre degete dansez cu toate pânzele
împiedicându-mă în metafore la fel ca în copilărie
de pietrele cubice de pe bulevarde

străzile păreau uriaşe
eu un fir de talpă într-o rugăciune a creşterii

tu de când nu te-ai mai împiedicat
de colţurile tălpilor tale

când vei mai lăsa cuvintele în spaţii largi
să-ţi împletească cireşe la urechi
tâmplele să fure cu argintiul lor nuanţele bucuriei

pune-mă o clipă în amorţeala gestului tău

şi acum simt atingerea
o atingere rară de ploi printre reţelele de
sensuri ale cuvintelor pe care
niciodată nu le vei rosti
îndreptând acele gândului spre mine

trenul a plecat demult din oraşul în care
cineva îşi creşte la piept singurătatea
singurătăţile pui mereu alternate cu
dansul măştilor tuturor personajelor din
umbra cortinei pe care o ridici fragmentat
în timpul spectacolului deschiderii

deschidere mai mult către sinele argintat
de sosirile şi plecările grăbite ale luntrei

priveşte puntea din când în când

un gest se topeşte blând şi lasă gând bun
să danseze către tine

Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2015