bicicleta de toamnă se apropie

întreb şi tac
cât mai patinează timpul
pe câte două tâmple odată

lasă cenuşa imperiilor deoparte
lamele sunt zimţate
roţile percepţiilor
le primesc le foarfecă migălos

printre uluci privesc uimită cum rămâne
păpuşa de carne legată de lanţuri

bicicleta de toamnă se apropie
vertijul gândurilor lasă în urmă doi
paşi pe aceeaşi frunză
rugina îi contemplă o fracţiune de timp

se colorează trecutul tată
- spun aerului în care
încă mai simt mângâierile tale

sunt ca un sac fără fund
care se umple cu dor
la fiecare străfulgerare de amintire

aş vrea să chiui să dansez
să mai cânt cu tine odată
prin pădurile Ceahlăului
să privesc apusul apoi amurgul
să ne reîmpletească fluierăturile

întreb şi tac
de ce atât de curând
de ce atât de rapid
de ce mă cerţi în vis
de ce mă aperi când ţip

şi-n strigătul acela
de pasăre înrobită vieţii
tu eşti tot valul de aer în care mă pitesc
după ce ridic poalele colbului pe care
prezentul îşi ascute dinţii roţilor unui sistem
în care nu mă mai regăsesc

Anne Marie Bejliu, 3 octombrie 2015