m-am îmbrăcat prea mult cu tine
de câte ori toamna îmi lăsa pe picioare învelitori din ceaţă
tu tăceai şi acum taci cu pasul legănat te îndepărtezi uneori
alteori pleci de tot undeva între viaţă şi moarte mă agăţi
ca într-un cui de tămâie îmi dai foc îl stingi
pe câte drumuri alegi să umbli când iubesc prin tine
vârstele îndoite de minte până când din ele rămâne
un origami om o pasăre
până la sfârşit îndoi şi privesc tinereţea cum taie
la rândul ei copilăria în patru
o optime de lună rămâne un soare întreg şi
un amurg în care tu te afunzi până dispari doborându-mă
de câte ori toamna îmi lăsa pe picioare învelitori din ceaţă
tu tăceai şi acum taci cu pasul legănat te îndepărtezi uneori
alteori pleci de tot undeva între viaţă şi moarte mă agăţi
ca într-un cui de tămâie îmi dai foc îl stingi
pe câte drumuri alegi să umbli când iubesc prin tine
vârstele îndoite de minte până când din ele rămâne
un origami om o pasăre
până la sfârşit îndoi şi privesc tinereţea cum taie
la rândul ei copilăria în patru
o optime de lună rămâne un soare întreg şi
un amurg în care tu te afunzi până dispari doborându-mă
Anne Marie Bejliu, 15 octombrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu