sâmbătă, 30 ianuarie 2016

soarele scrâșnește


la limita morții ce poate fi dacă
șiruri de gânduri trec pe deasupra mormântului
și de câte ori pietrele învață să cânte altfel
umbrele dor în liniștea gurilor încleștate
mâinile așternute pe pieptul cuvintelor
rămase nescrise rostite născute trup de poem
răstălmăcesc împletite literaturile universului
tăcerea le recită versurile
gurile copacilor rămân în trunchiuri
în inele de forță ale esențelor viitoarelor cărți
bănci uși de o mie de ori deschise
gesturi pripite le ard
cenușa umple pământul
forța izvoarelor reîncarcă în care de lux sărăcia lumii
răsturnând-o în mintea copilei
cu ochii cărbunelui prezentului, bogăție
la limita nemișcării oasele trosnesc
sub apăsarea durerii
mâna lunecă pe zidul viselor amânate a-i fi joc
atunci când umbrele odată cu noaptea fug în adâncuri
căutând iar și iar viață
soarele scrâșnește acoperit de norul acesta închis
între gesturi pe care oamenii îl reînvie mereu
lovind lovindu-se mimând iubirii mișcarea
printre cruci vii de pământ
Anne Marie Bejliu, 30 ianuarie 2016

Edvard Munch, The Mystery of a Summer Night

vineri, 29 ianuarie 2016

pulsul aleargă


răzvrătire!
spune orbul din mine
și dă de pământ
cu gândul care-l macină
învrăjbirea interioară
crește pulsul
pulsul aleargă
lanul îl primește
naște boabe din grâul iernii
pe tâmpla timpului
tălpile calcă încet până când
omul devine cruce de piatră
în răsuflarea cerului
numai păsări
în cenușa imperiului inimii
răzvrătire!
strigă cel ce clar vede totul
în clepsidra fără hotare
a încercărilor
Anne Marie Bejliu, 29 ianuarie 2016

lan de cuvinte


tată
lan de încercări
fumegă pasul tău prin mine
odată cu păsările care ciupesc gândul
larg deschid inima să vii iar
să-mi asculți tremurul
mâinile cad fără vlagă privindu-ți
chipul de pământ viu
într-o filă a copilăriei pe care
îngălbenită o colorez strigându-te
în muțenia aleasă acum a-mi fi pavăză
mi-e dor cum
pasărea însetată prinde boabele
de rouă la răsărit
înainte de a reînvăța zborul
prin coliviile de aur
ale necuprinsului
tată
lan de cuvinte rămase aninate
de cuiul de la intrare
ca o haină grea
desprinsă parcă din istoriile
caselor cu pălării de stuf
și pereți din iarba gândurilor
prea născute prea trăite prea uitate
de robii răsăritului
de robii subpământului
crestat de patimi
tată
lan viu în care mă pierd zi de zi
căutându-mă
căutându-ți mâinile
sub care să-mi ascund
creștetul de lacrimi
tată
Anne Marie Bejliu, 29 ianuarie 2016


cântec - la plecarea dragonului-


dezintegrare
și teama omului de mersul înainte
strig lumilor plecate
să-și întoarcă frunțile spre mine acum
pocnet de palme și tâmplele
lasă cuvintele să țâșnească în veghea
dragonului de foc
a plecat a răsuflat odată de două ori
de o mie de ori
pulsul a încetat alergarea
ritmul dansului s-a încetinit
cineva a cântat în inima lui stingerea
a plecat dragonul
a închis ochii încet
a zâmbit o clipă iubirii femeii
cu ochi din bob de răsărit
el a plecat. ea a rămas
să-i cânte încet despre amurgul în care
a uitat să o țină de mână
când trecea spre luntre
ea a tăcut apoi iar a cântat
lumile dezintegrate nu se mai întorc
poposesc o clipă în pragul ușii prin care
am văzut picioarele legate dezlegate tăcând
mâinile albe răsuceau visele albite de viață
nici o moarte nu-i ușoară. nici o iubire omenească
nu lasă amprente simple
în irișii celui lăsat la margine de țărm
când aici povestea s-a sfârșit
au rămas trăirile pescărușului
stă pe o stâncă și desfășoară la nesfârșit
sărutul în cruce dintre țărm și mare
piatra unghiulară s-a ascuns sub un val
cântă cântă prelung...
unde ai plecat iubirea mea
și unde frunza de măslin îți va mai mângâia
umărul pe care
sufletul meu așterne potcoave de lacrimi
amintind pământului și cerului deopotrivă
despre inima ta vie... unde...
Anne Marie Bejliu, 29 ianuarie 2016

marți, 26 ianuarie 2016

sabie ieșită din teacă


se rostogolește bila
pe formele care cresc în intersecții
triunghiurile saltă cu vârfurile spre cer 
umbrele pătratelor rotesc cercurile
în care se înscriu anevoios
la final sferele împletesc toate bilele
într-un buchet care pare a fi de
flori când îl privești dinspre rădăcinile amintirilor
alteori pare arma albă ascuțind luptele interioare
pentru o libertate aproximativă
abstract rezultat al încercărilor neterminate
de proiectantul valorilor umane
calc atent pe fiecare vârf de triunghi
în călătoria aceasta pe care nu o mai termin
răbdare - îmi strigă piticul care și el pare
o sabie ieșită din teacă
în toată această nebunie pe care o numesc
poate fals poate nu 
viața mea
Anne Marie Bejliu, 26 ianuarie 2016

    
imagine:

”Statuia lui Ture Pitz (Petre din Turn) – sculptură din lemn realizată la sfârşitul secolului al XVII-lea, amplasată iniţial în nişa de pe colţul sudic al Turnului Trompeţilor, la nivelul ceasornicului. Statuia reprezintă un personaj masculin în mărime naturală, considerat un protector al cetăţii Mediaşului, cunoscut localnicilor în mod simbolic drept Piticul din Turn. În anul 1927, din cauza degradării accentuate, Ture Pitz a fost înlocuit din locul său de veghere, intrând astfel în colecţia muzeului medieşean.”

http://www.noapteamuzeelor.ro/revoltacolectiilor/

în toate-aceste gesturi


mi-e teamă că-mi voi frânge-n
două viața
și printre crengi de brad 
o va răpune
apusul soarelui care acum
nu mai răsare
decât când dorm în mine
creste poate prea înalte
de frici acumulate din prostie
sau poate-așa a fost să-mi fie
habar nu am când
m-am născut de fapt
în toate-aceste gesturi
întrebarea doare
să mă reduc
să îmi lungesc iar crucea
cu oneste
speranțe prea deșarte
într-o lume-n care
totul transformă căldura-n ger
frisoane
nu de răceală mă cuprind
de om căruia-i moare
încet și liber dreptul la-nălțare
mi-e teamă și cu frica asta-n cod
nu știu ce-mi crește
acum în ochiul stâng și drept
totu-i poveste
sau simplă întâmplare
lovind cetăți de sare
mercur în sine mercurul înflorește
monștri sau prieteni
dragoni în care
îmi caut ne-mplinită tatăl
și umbra de ninsoare
copilărească faptă
matura mea târâre prin glod
Tu, Doamne
unde ești și unde tatăl meu
își calcă viața după moarte
vă chem în mine
în juru-mi e strânsoare
sufocă drumul nodul acesta uriaș
de vârste goale oarbe
prin sabie și foc
vițele pier nu-i soare
se umple locul de-ntuneric
floare
de mină de-ar mai răsări
ar fi
țintită umbra-n vieți de îngeri
sfinte năzăriri
umanul cade cade
târârea pare-un gest firesc
eu unde Doamne
să mă mai ridic să cresc
și unde talpa
să îmi las să calce
eu înțeleg
ne-am rupt ca niște
ramuri seci de Tine
broaște sau
reptile suntem
cu sângele-nghețat înspre
urât
învață-mă implor
să mă ridic din toate
aceste drumuri colbuite
și băltoace
cum să rămân pe creste
trează vie
în Tine, Doamne-mi stă
credința-n bine
Anne Marie Bejliu, 26 ianuarie 2016


luni, 25 ianuarie 2016

clădire în vânt


cineva te privește
cu gândul ridicat până la cot
acolo îl doare neîncetat 
pe lespezi te aruncă durere cu
capul de marginea treptelor
marmura încinsă sub daltă scapără artă
cineva te ridică cineva iar te aruncă tu
taci femeie din marmură
până când umbrele te vor lăsa să ieși apoi
să îți ascunzi formele lunecoase
sub altă și altă daltă
devii simplă cruce depersonalizată acea
cruce universală pe care toți o desenează
aproape incorect
fără destinația unui fundament
clădire în vânt sub daltă mereu sub
dalta indiferenței numită artistică numită iubire
numită nenumită
Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2016

cineva îl va picta pe un zid


lasă-i spațiu femeie din cioturi de umbre
ridică-l așterne-i patul de verbe sub el va alege
apoi va culege cu un rictus de mulțumire 
tot ceea ce lași să cadă în urma ta când te alungă
ridică-i filele scrise citește-le
cântă-i scrie-i și tu ceva să nu te uite
pietrele foșnesc odată cu frunzele
el nu le aude. tu le auzi
pe fiecare gleznă a cuvintelor lui stă nisip
din nisipul umbrei tale
ai fost odată mamă apoi uitare apoi întoarcere
de mii de ori întoarcere
iartă-l și lasă-i pe tâmple iernile tale liniștite
cineva îl va picta pe un zid în care oamenii
au învățat să părăsească tandrețea căldura visele toate
-nuanțe de culoare pastelată pe vitrine de lux -
zidul te iubește și tu știi prea bine să-i adaugi
o cărămidă sau două sau șapte cărămizi și mai
știi ceva. numai tu știi
piatra unghiulară și cuvântul dintâi
sunt trup în trup
numai ea nu lasă umbrele să încline
zidurile nici zidul acela prin care
ai învățat să treci fără să lovești chiar
dacă tu treci prin el durere
bucurând porțile îndepărtate ale
iluziilor iubirii pământene
Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2016

jucăm și cu sălile goale


într-un pliu al îndoielii mă ascund
doare neputința de a o învinge chiar dacă
rațional știu că nu am cum să o transfom
într-o cruce a sculptorului orb
pictorul lasă pădurile de mesteceni
să-i acopere trupul creator
cu sângele toamnelor într-un ruginiu
nedescris de irișii prezentului
pe o falie de viață sămânța iese
trufașă apoi timid lasă trupul fraged
să iasă printre răscruci de vânturi flămânde
moarte și viață viață și moarte întâlnire ciudată
și tu
răsfiri pletele primăverii într-un martie abstract
ca un chip al umbrei care își prinde
tâmplele argintii între răsărit și amurg
între soare și noaptea lunii pline
într-un pliu al iubirii mă ascund
privindu-te
buzunărești prezentul. mirat pleci
gust ignorarea ca pe un rod turbat
amână iernile și verile
lasă-mi pe deget ierburile de toamnă și primăvară
concret nu există
există numai cuvântul dintâi rostit
cu frica puiului
în primul zbor al vieții
în scenografiile vieții pliurile dispar în ultimul act
noi continuăm să jucăm și cu sălile goale
Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2016


duminică, 24 ianuarie 2016

năucă



m-am rătăcit între mine și destin sau cum s-o numi tot acest aparent haos în care mă tot arunc.
 vreau să ies și lumea crede că mie chiar îmi place.
uite că folosesc prea mult acest mie meu mine și nu pot renunța în clipa asta pentru că nu reușesc să mă trezesc din marasmul mentalului.
s-a prins ceva ciudat acolo ca o scamă de vorbe pe care nu le mai pot rosti.
mă împiedic de mine în mine cad la tot pasul și simt cum corpul cere odihnă întruna întruna.
nu mai știu încotro s-o apuc.
sunt bucuroasă o clipă apoi pic iar între mine și haosul numit destin pe care nimeni nu mi-l explică decât fragmentat cu ironiile aferente cu iluziile ad hoc fabricate.
să ies să nu ies pot sau nu pot nu mai contează.
cerșesc un strop de claritate pentru că a te aduna din colbul unei trăiri frumoase răvășitoare face bine acțiunilor atitudinii în fața a tot ceea ce vine năvalnic zi de zi.
zi de zi mă aștern pe plaja cu ochi îngustați și le las mâinile irișilor să mă atingă.
încerc să-mi refac șorțul acela alb în spatele căruia măcar cât o privire aruncată spre interior mă simt protejată.
restul devine gospodăreala fiecărei dimineți în care mă uit undeva pe marginea patului ridicând osanale somnului care mă ascunde și de mine.
cumințenia pământului ridică glasul de argint apoi tace accentuat între mine și haos.
mai e o șansă - îmi spune piticul cu ochii din piatră de lună.
poate da poate nu - spun și eu apoi trag o linie de hotar între tăceri.
cândva unirea va avea sens și în inima mea nătângă.

Anne Marie Bejliu, 24 ianuarie 2016


răsturnări


fântânile se răstoarnă
subpământul nu mai acceptă cerurile de pământ
valorile fragmentate certitudinile miriapozilor citind
pe capacele de iarbă amară astrele din carne de tun
fântânile se răstoarnă
toată lumea subpământului caută călătorește finit
până dă cu fruntea de falsele bolți
este nevoie de soare -strigă piticii din cărbunii timpului
legat la prezent conectat la aparatele invențiilor seci
tehnologii măsoară cuvintele otrăvite
se oferă pe tăvi de rugină metafore
fântânile se răstoarnă din adâncuri
pânzele freatice ating soarele iar și iar până când
trezită din coșmar ridic mâinile ating
ferestrele cu privirile însetate de verde și-aștept
o altă dimineață o altă noapte poate
îmi voi trăi liberă cândva ziua
Anne Marie Bejliu, 23 ianuarie 2016

luna încă mai răsare plină


ce este atractiv pe pământ sunt oamenii
stau cu șișul iubirii pământene la jugulara trăirilor zilnic
se târăsc printre emoții nedefinite apoi cuminți
tac sub crucea pământului construită din
lemnul limbajului pe care n-au încercat decât
să-l reducă zi de zi la banale strigăte
rotunjiri ale furiei interioare nicicând potolită
de darul Domnului: cuvântul dintâi
atât de clar de lucid manifestat de El
pe umbre se calcă apăsat
numai atunci șișul iubirii pământene freamătă
sau devine violentă atașare de nimic din nimic
sau poate numai din nevoi
cu nădejde îndrept privirea spre cer
las lumina să-mi umple arterele înghețate de umbre
prezentul cântă prea trist
plimb privirea prin tubulaturile orgii de iarbă
urmăresc ecourile cerului împlinind metafora vieții
dincolo de barierele cotidianului
este viață multă viață acolo
umplu cofele întorc privirea spre tălpi
aleg în fugă primul pas printre literele următorului cuvânt
se conturează același mereu același
căutările duc în același punct - răsună glasul
din tunelul cu pereții dintr-un șah al nimănui și al tuturor
căutările duc în același punct - repetă inima de piatră
luna încă mai răsare plină
Anne Marie Bejliu, 23 ianuarie 2016

alegerea-i grea


hăulesc timpii lunii pline hăulesc
distanțele dintre oameni
și tu, umbră, taci și mișcarea ta mușcă 
plinul din toate până rămâne iar și iar paharul
acela pe jumătate gol
alegerea-i grea decimează trăirile alegi și
fugi cu punctul unui i strâmb între coaste
răsună altă naștere abdomenul se umflă
domnul ovalul care adună gropi de tăceri și
hrană moartă și toate punctele false ale umanului
mai jos de el spațiul lasă liber copilul
uitat undeva între cer și pământ de tine, omule,
cu limba plutind deasupra literelor
încerci să legi ceva pentru un cuvânt abstract
folosit într-o frază goală
declari închisă sesiunea și te așterni în pat
cu umbra încolțind virtuți meritate sau nu într-un
coșmar mereu viu ca un continuum al vieții prin moarte
al morții prin viața năruind castele de iluzii
declari bucurie acea fericire în care te scalzi
păcălindu-ți simțurile cu încă o poveste a
pașilor fracturați de îndoieli
și dormi, dormi neîncetat pe verticala iluziv
ridicată în centrul materiei care te definește
dormi
Anne Marie Bejliu, 23 ianuarie 2016


sâmbătă, 23 ianuarie 2016

cuvinte obosite


caut între doi ochi cotul umbrei
înfipt în rădăcina altarului de grâu
pe umbra mesei lanul seacă paharul 
vid-plin încarcă întruna cruci
cruci de pâine cruci de cuvinte
răstignite deasupră-mi ca o amenințare
sau ca un acoperiș pe care-l privesc
după bucata zdravănă de sare
cade sau nu cade? întreabă piticul
sau umbra unui cuțit îndoit din șale
pe care mâinile nevăzute ale vieții
îl împing către pâine în coastele mesei
la care tu adaugi un scaun un violoncel și
piciorul care lasă tălpile să zvâcnească
a muzică a taină a tăcere a nimic 
umplut cu mine
poate că sunt vid-plin
în cubista saturație a cerului
și a rădăcinilor rupte
pe câte azimi te sprijini moarte în viață
și tu, viață prin moartea copiilor nenăscuți
sau a celor născuți prea târziu
pentru a-și trăi copilăria
cotul umbrei prin ochii de plumb țintesc altarul
cuvântul scapătă scara de pâine cade
literele cresc strâmbe printre nervurile filei
și tu, tată, ce mai faci,
pe unde mai calci iarba privirilor mele
numai tăcere și mâna până la cot îndesată
în sacul cu încercări nerodind viață
între doi ochi pleoapele sting căutările
lasă cerului ultima strigare de pâine
printre rădăcini de cuvinte obosite să mai fie
caut între doi ochi umbra umbrei
calc apăsat cu literele aprinse de viaţă,
coaja de lămâie uitată pe podea. o găsesc
modelez timpul
Anne Marie Bejliu, 23 ianuarie 2016

joi, 21 ianuarie 2016

întoarceri


m-am întors să privesc acele creste înalte înzăpezite
am căzut în străfundurile propriei gândiri pentru că
acolo hăul este cel mai adânc
cel mai profund strop de culoare al intimității
ființei dezrădăcinate odată cu plecarea tatălui
visul mamei mi-a adus o
oarecare certitudine a rătăcirilor
atunci îmi rămâne să termin firul de ață
să prind acel capăt al infinitului care
îi oferă cu grație forma de covrig
mușc semințele de mac adorm apoi
număr petalele rămase colorate
ele sărută în neștire răsăritul și apusul
lăsând amurgului îmbrățișarea ultimă
înserarea le taie capetele până când
nu mai am ce număra
m-am întors să-mi privesc proprii ochi
acolo mă pierd încercând să nu număr
pădurile de mesteceni din care
codurile curg prin seva sensurilor cuvintelor
uitate neînvățate pentru o
rostire cât mai complexă când
scrisul îmi apucă mâinile și le scutură de gânduri
pentru un poem ciudat răsfirat
pe ceea ce omul numește filă în fapt
un câmp imens pe care își așterne trupul de lumină
plin de amintiri de prezent înmiresmat cu
un viitor ilizibil construit de măruntaiele minții lui
mă întorc mereu spre mine și mă sperii. nu mă cunosc
Anne Marie Bejliu, 21 ianuarie 2016

rămân într-o coastă absurdă

simplul simțământ de rătăcire mă readuce mă sperie și
întorc ghinda tăcerilor spre rostiri
nu fac zgomot decât tastele aici în camera cu icoane pe ferestre
le privesc și mă întorc. mă întreb de unde mă întorc. de oriunde
eu tot aici poposesc
mi-e teamă de gheața în care atunci când cad simt cum
mi se topește voința de a mă ridica
se rupe ceva și altceva amână toate clipele vieții pe care
mi le aranjez dinainte cu atenție
ca un păcălici al gesturilor neterminate
pe eșafodul cunoașterii îmi aleg un butuc pe care capul cade
odată cu toate metaforele vieții
știu că ceea ce nu există nu există și mai știu
că ceea ce nu are zile moare tăcut sub copitele femeii unicorn
în plin tropot spre izvoare
cineva aruncă ramuri de mesteceni tăcuți în calea ei
ea merge mai departe ridicându-și cornul spre luna căreia lupii
îi cântă nesfârșit nopți de-a rândul
numai când este plină
o voi ruga să-mi arunce o piatră poate mă împlinesc și eu
rotunjind metafora iubirii cu încă un verb în plină acțiune
de aiurea cad stele. una o prind apoi o pierd
privind-o la nesfârșit cum dispare
ca umbrele vieții cu coifurile verbelor împlinirii pe cap
eu rămân într-o coastă absurdă așteptând să redevin vie
Anne Marie Bejliu, 21 ianuarie 2016

luni, 18 ianuarie 2016

caraghioasă lume


cineva crede că trăiesc fără teamă
altcineva afirmă că am înnebunit
ba chiar mi-a construit dosar la psihiatrie
după ce a murdărit o grămadă de cârpe
și le-a spălat în covata publică
e caraghioasă lumea și eu odată cu ea
mă cern prin toate aceste nimicuri când știu
că moartea nu iartă nimic oricât rânjește
în luciul perfect al coasei
atacă frământă cosește iarba amară a omenirii
nu știu dacă are un program precis
și mai ales dacă ea este cea care l-a construit
înainte ca Domnul să-i cunoască fiecare mișcare
oricum lumea umană seamănă perfect cu cea animală
se ucid pruncii bolnavi lent cu inteligența diavolului
nu neapărat cu violență. mai mult prin absență
și mor prunci nenumărați
mai mor oameni tineri
am văzut cum cad la fel ca brazii și ca toți
copacii tăiați tot de oameni
am văzut cum numără furtunile copacii
acela cade acela nu cade și totuși
pe mulți îi îndoaie ca într-un salut respectuos
adresat fulgerului
parcă-i aud rugându-se lui, fulgerului:
despică-mă!
și nu, nu trăiesc fără frică. teama
o mai păcălesc eu cumva
doar eu o fabric inconștient și conștient
trăiesc mereu cu frică de tot și toate
mai ales de moarte. nu de moartea mea. de
moartea pruncilor a părinților a celor ce
inima mi-o umplu cu roua ființei lor
cineva strigă mincinos cineva umple gardurile
cu vopsele apoase
altcineva mă ia de umăr
la o plimbare prin pădurea de mesteceni
puțini sunt cei pe care-i las să mă plimbe foarte puțini...
mulți nu mai sunt
Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2016


























livezi de meri


a tăcut în mine grâul
acum lanul râde-n barbă
cu zăpezi pe chipul frânt
lancea nu mai taie brazdă
când atinge răsăritul
țurțurele se desface
și din el flacăra verde
tace tace și iar tace
unde chip de sfânt re-nvie
nici un ger nu mai răzbate
liberă năframa spune
povestește cum răzbate
chipul Domnului prin fina
împletire de minuni
sânge aer vis credință
re-nfiripă amintiri
crucea grea pe trup subțire
urcă drumul re-mplinirii
porți închise redeschise-n
ceruri colorează firea
și prin toate-aceste daturi
ridic mâinile la piept
las să curgă-n mine grâul
grâul verde-al lui prier
oarbă calc prin mine viața
nu simt nici răsfăț securea
tăind spicul tinereții
cum n-am fost vreodată lujer
cresc în mine bătrânețea
și mai sper Tu, Doamne-n viață
să-mi păstrez întreagă mintea
sufletul mi se desface
în livezi de meri pe care
numai Tu cu lacrimi rouă
le lași să rodească-n pace
Anne Marie Bejliu, 17 ianuarie 2016

gustul rămâne suspendat

m-am întâlnit cu moartea de atâtea ori
c-am început să-i pun tacâm la masă
analizându-i gesturile în amănunt
cum coasa și-o lasă lângă mine sau mă rog
lângă sufletul meu 
ei încep conversația. coasa sufletul
iar eu moartea și scaunul de sub noi
începem să degustăm mâncarea aceea
din care nu alegi nimic
gustul rămâne suspendat de tavan
ea îmi scrie un poem pe șervețelul ilizibil
eu îi șterg poemul și îi ofer tandru o scobitoare
Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2016

duminică, 17 ianuarie 2016

ating iar cruci și cruci rebele țipă


se-ascunde-n mine încă o povară
nedefinită urmă care-mi calcă talpa
și râd ca o nebună-n prag ninsorii
și vântului prea rece-al neschimbării
când printre-oglinzi pășesc și ele calcă
sunt ielele uitate-ntr-o batistă
s-au transformat acum într-o eclipsă
pe care calc amar visez ca-ntr-o revistă
publicitatea nimicului în care-mi bat
un gând sau două sau niciunul poate
nici nu mai știu, ideile sunt moarte
sau doar mai tremură un pic din toarte
ca niște amfore prea ample să se-ntâmple
cioburi frânturi de vieți frânturi de șoapte
mă scutur poate prea brutal din toate
prin viu mă strig și nu mă recunosc
ating iar cruci și cruci rebele țipă
odată corbul umărul umplea de joc
și vorbe nearticulate-n trombă
călătoreau pe buze-a sete, frate,
el s-a făcut cu mine-n plin și gol
să fie oamenii la fel ca ei cei negri
lucioși și jucăuși inteligenți?
privesc atent cum zi de zi se nasc iar jocuri
și jocuri ard prin mine mult prrea vii
mă sperie aceste clipe-n care
încerc să definesc totul în jur
și mintea-mi joacă feste. e răcoare
sau frig sau ger
habar nu am cum sunt
arunc din mine-acum o definire
rămâne sora gemenelor:
cântarea prin poveri
o cârjă-nchipuită deasupră-mi zboară
mă-ntreabă de ce-s proastă
de ce m-am chinuit
aș spune că mă-ncurcă în rostire
nu am curajul să recit ce-am scris aici
și totuși simt acut cum trece - alene
pe talpa obosită un pitic
anunță stins că printre noi e zarvă
și tac privesc în mine-adorm
iar mă trezesc și strig
se-ascunde-n mine încă o povară
nedefinită umbră
prin pasul meu coboară
sperând să îmi clădesc-un paradis
e-absurd e trist exagerat abstract
redesenez viața-n culori deschise
creionul fuge-n filă nepermis
din mine ies cuvinte
nu linii nici chiar puncte
e totul clar absurd prescris
Anne Marie Bejliu, 17 ianuarie 2016





miercuri, 13 ianuarie 2016

bandajul


să stai în vârfurile degetelor
mâinilor bandajate cu grijă
îmbrăcată sau goală într-o metaforă abstractă 
lipită de umbra unui bărbat iluzoriu
să iubeşti să-ţi fii să înfrunţi zidul
culorile umbrelor te îmbracă femeie
eşti bandajul gesturilor frânte
mai bine ia aparatul de fotografiat
aşterne-ţi trupul pe o pălărie de piatră priveşte cerul
şi uită sau încearcă să-i uiţi
căldura mâinilor nicicând trăită
visată dincolo de cortinele teatrului personal
în care tu rămâi
bandajul gesturilor frânte
actorul iese din scenă întinde palma
fotografiază bandajul
uită să zâmbească. amână...
Anne Marie Bejliu, 13 ianuarie 2016

oaia neagră


păcălesc timpul durerii
cu încă un fragment de tăcere
în mine simt cum sorb supa de metafore
o mie de gânduri transformate încet încet
în ceea ce mă defineşte
migăloasă căutare migăloasă absorţie
picante urmbre între euri
cred că m-am săturat de chipul ales până acum
acel chip lăuntric pe care poate că numai eu îl văd
poate că un număr infim de fiinţe îl întrepătrund
cu gesturile lor
habar nu am de fapt cine sunt
şi cât mai sunt obligată să mă suport
mă suport mă accept nu toată
numai o parte în care pot spune ceva
pot controla ceva
pot ascunde forţa iubirii din care zilnic
îmi trag toate ponoasele
unele sunt chiar frumoase pot fi pictate sau
dacă cineva îndelung răbdător
se apucă să scrie despre...
mai bine ar tăcea şi ar asculta sau numai ar
mima înţelegerea
decât toate aceste fracţiuni de linişte
absurd risipite pe câmpul gesturilor neterminate
într-o stare de groază de viaţa trăită până acum
las în mine să curgă privirile gesturile
le analizez le cern le usus pe frânghiile prieteniilor
mai fade mai profunde
apoi le arunc pe toate în cada cu verbe
curioasă din fire aştept acţiunile
turma de rostiri nu întârzie nicicând transhumanţa
grâul verde le aşteaptă muşcătura precisă
oaia neagră a prezentului le primeşte
albindu-şi lăuntrul cu soare
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2016

marți, 12 ianuarie 2016

Fragmente de iubiri / țărâna cere țărână/


Îți fixezi uneori un punct și speri să poți să ajungi să trăiești în el. Stabilești rigori mentale, stabilești așternutul strict, cu marginile atârnând pe laturile libere ale patului de cuvinte permise a fi rostite de buzele tale însetate de comunicare și apoi bucuros simți că începi să trăiești în inimă, după multe, multe încercări și căutări în ale iubirii, printre ființele care-ți străbat viața, care-ți împărtășesc formele de gând strâns conectate la existență. Unele dintre ele sunt sincere, altele joacă un teatru foarte bun pentru a te putea atrage în jocul lor parșiv. Pici și crezi că ai găsit ce aveai nevoie pentru a te simți o fracțiune de timp biologic, împlinit. Păcăleală zdravănă.
Totuși, după o vreme, realizezi că tot ceea ce ai stabilit mental se udă încet în depline emoții, trăite până la strigătul fiecărei fibre a formei de gând divin care ești și totul pică transformându-se în mod material, regretabil, într-o mlaștină de frustrări umane. Asta se numeşte acţiunea de construire a castelelor de nisip pe margine de ţărm de ocean, mare, univers apos.
Când începi să iubești cu toată ființa ta (nu spun necondiționat pentru că nu există, omenește vorbind, necondiționare), încerci să te controlezi să nu sufoci pe cel/cea către care lași să curgă tot ceea ce percepi că simți acolo, în intimitatea ființei tale. Previi în parte momentele în care o iei razna din cauza strictă a nevoii de acumulare de energie din izvoare greșite, din izvoare umane, în loc să cauți să rămâi conectat la Sursă. După ce se mai stinge focul îndrăgostelii, începi să raționezi și tot ceea ce credeai a fi povestea vieții tale sau fărâma de piatră a iubirii nemaipomenite rămâne de fapt o prostie copleșitoare pentru sinele tău. Îți ceri iertare sufletului tău încercat pentru că l-ai supus (pentru a câta oară, Doamne) unei asemenea experiențe, de care nu scapi oricât te-ai crede de cunoscător și târâș te întorci la viața braț la braț cu singurătatea. Pentru că în marea majoritate a cazurilor, simți o jenă interioară atât de puternică încât, preferi să te retragi discret,să te regăsești și mai ales să/ți readuci aminte tot ceea ce ai învățat pentru a putea păstra acel bun simț pe care sigur îl deții în codul tău.
Dar ce te faci dacă celălalt de fapt ține la tine în felul lui și vrea să continuie povestea, să te cunoască abia atunci cu adevărat?
Habar nu am. Știu că am lăsat mereu să curgă povestea mai departe chiar dacă au fost momente în care m-am certat groaznic pentru acceptul dat continuării.
Frustrarea în poveștile de să-i spun iubire, în care rațional ești conștient că apropierea materială nu are ce căuta din varii cauze, este greu de suportat. Ești obligat mereu să cauți soluții pentru domolirea instinctului de proprietate, a instinctului de dominare, a instinctului pământean numit nevoie de apropiere fizică. Te alimentezi de fiecare dată cu un vis imposibil, îl trăiești până când simți ușurare, eliberare, și o iei de la capăt cu toate de fapt.
Avantaj sau dezavantaj este în comunicarea la distanță și comunicarea strict pe căile energetice prelungi, care impun cu adevărat distanța și totuși simți o apropiere extrem de puternică între tine și acea ființă? Să fie asta trăirea iubirii cu adevărat? 
Atunci de ce Domnul ne-a dotat cu trupuri?
Este adevărat că înțeleg cum vine treaba dar, pământul din noi cere pământ și probabil că acest canon al diferenței dintre iubirea umană și cea divină este tocmai ceea ce ne determină când ajungem în acel punct stabilit de noi înșine în aparență, să iubim în sfârșit iubirea. Dincolo de aceasta, nimic.
*Fărâma de piatră” / fragment
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2016





:)) "I need a hero
I'm holding out for a hero 'til the end of the night
He's gotta be strong
And he's gotta be fast
And he's gotta be fresh from the fight"


luni, 11 ianuarie 2016

un fel de iubire



scaune trunghiulare triunghiuri
aruncate sub gânduri sub viaţă
sub mâinile obosite
tălpile ating creaţia
ca într-o răsturnare de ordini umane
şi tu râzi şi te joci mai departe
ca o formă de pumn
răsucit într-o inimă de corb
în plin joc
străfundurile fiinţei răspund
trupul încovoiat se desface încet
ca o formă de infinit pictat cu vopselele pline
de apa gândurilor
pe unde umbli călător neobosit
pe ţărm rămân mereu numai suflete
şi solzii cuvintelor tale înfigându-se în
unghiuri imposibile
deasupra tuturor puterilor accesate târziu
toate sunt în plină acţiune de retragere
la simpla ta atingere
tu râzi te joci eşti fericit orb impasibil
degeaba tot pentru că numai sunt decât
fărâme de clipe ale bucuriei de a iubi
restul se răsfrânge ca o caracatiţă a simţurilor
maimuţa de pământ lasă în jurul ei gropile
să crească apoi ferm
ridică zidul palorii metaforelor
le sparge ca pe nucile de cocos
bea laptele universului
la final
într-o coajă de banană se ascunde rătăcită
de sine căutându-te inutil printre rămăşiţe de tăceri
pe scaunele meditaţiilor superficiale
se adună grupuri grupuri de guri
setoase de minciuni poleite
maimuţa priveşte totul dintr-un punct
apoi muşcă existenţa de coada labirintului
care i-a fost dăruit parşiv de cer
pentru o falsă regăsire
Anne Marie Bejliu, 11 ianuarie 2016

http://yupi.md/riul-in-cinci-culori/


















duminică, 10 ianuarie 2016

straniu


stranie iubire a cuprins filele
şi fiecare nervură a copilei cu ochii din
cărbunele timpului aproape netrăit aproape trăit 
printre cioburi de vise
ea adună şi acum în poalele femeii
firele de iarbă cântă
cântă ca o pasăre uriaşă deasupra cuvintelor
din când în când scânceşte de dor şi lasă
deasupra umbrelor pacea
tace adesea şi-şi răsuceşte firele argintii
de la tâmplele care şi acum zvâcnesc iubire
către tine omule cu gândul printre poveşti
ea lasă tăcerile să-i învelească tălpile
cu bicele istoriilor
uneori cad seminţe şi ea scrie alteori cad
fructele interzise iar ea te lasă să îi cuprinzi
pulpele coapsele cu urma ta de astru din lut
încălzindu-i inima cu încă o taină încă un
gest aproape aspru de îmbrăţişare
dincolo de timp ea ştie că tu laşi
deoparte cortinele teatrului personal
te eliberezi şi cânţi cânţi anume
pentru timpanele închipuite ale inimii ei
şi ea
cu o cheie rotunjită la capetele răbdării
ea lasă să se umple borcanul aşteptărilor
cu încă o poveste şi alta şi alta...
undeva la fundul lui aştepţi şi tu golirea
sau seminţele altor poveşti în care
alte cortine îşi lasă capetele deasupra
măştilor clovnilor iubirii
Anne Marie Bejliu, 10 ianuarie 2016











îmi este-amar timpul acum




chiar dacă-n mine zac şi-ascult
alte şi alte povestiri
pe scurt sau lung nu le alung
mă scald în ele chiar sperând
să îndulcesc acele file
în care mă visam strângând
rodul iubirii şi-al tăcerii
firelor albe de istorii
în care prinsă-am fost sau sunt
cu optimismu-n baioneta
cuvintelor de-asalt strigând
la cer şi rădăcini incerte
te-aud cum îţi ridici castel
nisipu-i bun nisipu-i fin
apele toate-l spală-alene
uneori pietre cresc şi spun
că te-ai născut pe o alee
plină cu şerpi cu flori şi spini
măceaşa rândurilor mele
te învelesc zăpezi pe rând
şi paşi te calcă apăsat
tu laşi sub buzunarul stâng
la piept o blândă adiere
nu ştiu dacă iubire-i spun
sau numai vis de apă miere
un fagure de gând aştern
pe zdreanţa visurilor grele
şi-n fiecare zi aştept
cuvântul scris în arii strâmte
geometrii reinventez
de gesturi largi iubiri rebele
să mă trezesc să sper mereu
să nu mai văd cum mor pe rând
din punct în punct smulgând râzând
prin patimi viaţa-n file negre
Anne Marie Bejliu, 10 ianuarie 2016

Gustav Klimt



















joc de aruncări


din gând de apă aer foc
mai las o clipă îndoielii
să-i gust amarul printre ceţuri
să îi trăiesc aburul vieţii
apoi să-mi car în mine dorul
ca pe un sac de oseminte
pe care cerul mi-l tot creşte
fiinţei cu atâta trudă
mă-ndrept spre tine, îndoială
cu paşii siguri prin mocirlă
te gust te stinge-un vers sau altul
apoi apari ca o regină
în vârful crucii ridicate
de simţuri nicicând încercate
de tine-n plin
ce eşti tu îndoială-a firii
în tot ce sunt în tot ce cred
pământ de fiare şi de îngeri
rostogolind bile de cer
mercurul lor mă-ncântă lasă
acum să cred să sper să râd
apoi otrava mă-nveleşte
în tine iar şi iar la fel
cum să te-alung când cod îmi eşti
şi creşti deschizi sau poate-nchizi
ceruri înalte şi de foc
eşti ca un joc de aruncări
sportivii existenţei sacre
cu arealul frânt întreg
de certitudini şi de spaime
în fond în joc sunt cei doi saci:
iadul şi raiul care-n mine
dansează luptă ca-ntr-un meci
totul cade sau se înalţă
ştiu sigur ce final a fost şi este
şi va fi probabil:
eu ca un şarpe care-mi rod
şi capul coada ghemotoace
rămân în urma mea în lut
şi când din mine mai rămâne
un trup inert un sac uzat
mă voi juca din cer cu toate
voi râde mult şi voi uita
lacrima înserării mele
din dimineţi sau nopţi prelungi
în care răscoleam prin mine
şi-n ceruri crudul adevăr
să îmi închipui altceva
ar fi prostie nebunie
să-nşir cuvinte-n bancuri seci
sau un fragment de adevăr
în care să mă regăsesc îndată
mai las o clipă îndoielii
apoi o sfarm c-un pumn timid
ca pe o urmă a-nfierării
de-a fi femeie-acum secată
de moartea a doi fii şi toţi
să-mi povestească ce-i uitarea
iar eu întreb: tu poţi? tu poţi?




vineri, 8 ianuarie 2016

pot începe cu nu, poet al nesiguranţei


încep cu nu dacă în tine există a nu fi
acel verb "a fi" macină până ajunge la multe făini ale gândirii
în care mă rătăcesc de multe ori zâmbind poveştilor
înainte nu credeam în ele
înainte fiind copilăria şi paşii aceia mărunţi
pe care-i faci atent să nu cazi şi tot cazi şi tot
numeri cucuiele şi bubele de la genunchii prea mărunţi
să-şi lase rotulele în rugă lipiţi de pământ
freamătă copila în mine şi atunci îi spun că acum
cred în poveşti cred
pentru că ele nu sunt numai poveşti
ci un câmp minat cu seminţele vieţii
din el cresc sensurile metaforelor şi conştiinţa
tot acolo îşi lasă mereu esenţa
de o caut înnebunită de câte ori simt că
mă pierd de mine de tine de El, poete, de El
cel care e singurul liman în care mai pot crede
când văd poveştile oamenilor cum transformă
dimineţile în seri şi nopţile în zile nesfârşite
şi albe prea albe pentru a număra
câte morţi poate asuma viaţa
într-un vers ca de pe o tarabă cu nimicuri
cumpăr poveşti şi uneori
fragmente din propria-mi poveste
ciudat de necunoscută mie însămi şi ţie
ţie, poet al nesiguranţei vieţii şi morţii deopotrivă
Anne Marie Bejliu, 7 ianuarie 2016
Vladimir Kush Talks