marți, 26 ianuarie 2016

în toate-aceste gesturi


mi-e teamă că-mi voi frânge-n
două viața
și printre crengi de brad 
o va răpune
apusul soarelui care acum
nu mai răsare
decât când dorm în mine
creste poate prea înalte
de frici acumulate din prostie
sau poate-așa a fost să-mi fie
habar nu am când
m-am născut de fapt
în toate-aceste gesturi
întrebarea doare
să mă reduc
să îmi lungesc iar crucea
cu oneste
speranțe prea deșarte
într-o lume-n care
totul transformă căldura-n ger
frisoane
nu de răceală mă cuprind
de om căruia-i moare
încet și liber dreptul la-nălțare
mi-e teamă și cu frica asta-n cod
nu știu ce-mi crește
acum în ochiul stâng și drept
totu-i poveste
sau simplă întâmplare
lovind cetăți de sare
mercur în sine mercurul înflorește
monștri sau prieteni
dragoni în care
îmi caut ne-mplinită tatăl
și umbra de ninsoare
copilărească faptă
matura mea târâre prin glod
Tu, Doamne
unde ești și unde tatăl meu
își calcă viața după moarte
vă chem în mine
în juru-mi e strânsoare
sufocă drumul nodul acesta uriaș
de vârste goale oarbe
prin sabie și foc
vițele pier nu-i soare
se umple locul de-ntuneric
floare
de mină de-ar mai răsări
ar fi
țintită umbra-n vieți de îngeri
sfinte năzăriri
umanul cade cade
târârea pare-un gest firesc
eu unde Doamne
să mă mai ridic să cresc
și unde talpa
să îmi las să calce
eu înțeleg
ne-am rupt ca niște
ramuri seci de Tine
broaște sau
reptile suntem
cu sângele-nghețat înspre
urât
învață-mă implor
să mă ridic din toate
aceste drumuri colbuite
și băltoace
cum să rămân pe creste
trează vie
în Tine, Doamne-mi stă
credința-n bine
Anne Marie Bejliu, 26 ianuarie 2016


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu