Îți fixezi uneori un punct și speri să poți să ajungi să trăiești în el. Stabilești rigori mentale, stabilești așternutul strict, cu marginile atârnând pe laturile libere ale patului de cuvinte permise a fi rostite de buzele tale însetate de comunicare și apoi bucuros simți că începi să trăiești în inimă, după multe, multe încercări și căutări în ale iubirii, printre ființele care-ți străbat viața, care-ți împărtășesc formele de gând strâns conectate la existență. Unele dintre ele sunt sincere, altele joacă un teatru foarte bun pentru a te putea atrage în jocul lor parșiv. Pici și crezi că ai găsit ce aveai nevoie pentru a te simți o fracțiune de timp biologic, împlinit. Păcăleală zdravănă.
Totuși, după o vreme, realizezi că tot ceea ce ai stabilit mental se udă încet în depline emoții, trăite până la strigătul fiecărei fibre a formei de gând divin care ești și totul pică transformându-se în mod material, regretabil, într-o mlaștină de frustrări umane. Asta se numeşte acţiunea de construire a castelelor de nisip pe margine de ţărm de ocean, mare, univers apos.
Când începi să iubești cu toată ființa ta (nu spun necondiționat pentru că nu există, omenește vorbind, necondiționare), încerci să te controlezi să nu sufoci pe cel/cea către care lași să curgă tot ceea ce percepi că simți acolo, în intimitatea ființei tale. Previi în parte momentele în care o iei razna din cauza strictă a nevoii de acumulare de energie din izvoare greșite, din izvoare umane, în loc să cauți să rămâi conectat la Sursă. După ce se mai stinge focul îndrăgostelii, începi să raționezi și tot ceea ce credeai a fi povestea vieții tale sau fărâma de piatră a iubirii nemaipomenite rămâne de fapt o prostie copleșitoare pentru sinele tău. Îți ceri iertare sufletului tău încercat pentru că l-ai supus (pentru a câta oară, Doamne) unei asemenea experiențe, de care nu scapi oricât te-ai crede de cunoscător și târâș te întorci la viața braț la braț cu singurătatea. Pentru că în marea majoritate a cazurilor, simți o jenă interioară atât de puternică încât, preferi să te retragi discret,să te regăsești și mai ales să/ți readuci aminte tot ceea ce ai învățat pentru a putea păstra acel bun simț pe care sigur îl deții în codul tău.
Dar ce te faci dacă celălalt de fapt ține la tine în felul lui și vrea să continuie povestea, să te cunoască abia atunci cu adevărat?
Habar nu am. Știu că am lăsat mereu să curgă povestea mai departe chiar dacă au fost momente în care m-am certat groaznic pentru acceptul dat continuării.
Frustrarea în poveștile de să-i spun iubire, în care rațional ești conștient că apropierea materială nu are ce căuta din varii cauze, este greu de suportat. Ești obligat mereu să cauți soluții pentru domolirea instinctului de proprietate, a instinctului de dominare, a instinctului pământean numit nevoie de apropiere fizică. Te alimentezi de fiecare dată cu un vis imposibil, îl trăiești până când simți ușurare, eliberare, și o iei de la capăt cu toate de fapt.
Avantaj sau dezavantaj este în comunicarea la distanță și comunicarea strict pe căile energetice prelungi, care impun cu adevărat distanța și totuși simți o apropiere extrem de puternică între tine și acea ființă? Să fie asta trăirea iubirii cu adevărat?
Atunci de ce Domnul ne-a dotat cu trupuri?
Este adevărat că înțeleg cum vine treaba dar, pământul din noi cere pământ și probabil că acest canon al diferenței dintre iubirea umană și cea divină este tocmai ceea ce ne determină când ajungem în acel punct stabilit de noi înșine în aparență, să iubim în sfârșit iubirea. Dincolo de aceasta, nimic.
Totuși, după o vreme, realizezi că tot ceea ce ai stabilit mental se udă încet în depline emoții, trăite până la strigătul fiecărei fibre a formei de gând divin care ești și totul pică transformându-se în mod material, regretabil, într-o mlaștină de frustrări umane. Asta se numeşte acţiunea de construire a castelelor de nisip pe margine de ţărm de ocean, mare, univers apos.
Când începi să iubești cu toată ființa ta (nu spun necondiționat pentru că nu există, omenește vorbind, necondiționare), încerci să te controlezi să nu sufoci pe cel/cea către care lași să curgă tot ceea ce percepi că simți acolo, în intimitatea ființei tale. Previi în parte momentele în care o iei razna din cauza strictă a nevoii de acumulare de energie din izvoare greșite, din izvoare umane, în loc să cauți să rămâi conectat la Sursă. După ce se mai stinge focul îndrăgostelii, începi să raționezi și tot ceea ce credeai a fi povestea vieții tale sau fărâma de piatră a iubirii nemaipomenite rămâne de fapt o prostie copleșitoare pentru sinele tău. Îți ceri iertare sufletului tău încercat pentru că l-ai supus (pentru a câta oară, Doamne) unei asemenea experiențe, de care nu scapi oricât te-ai crede de cunoscător și târâș te întorci la viața braț la braț cu singurătatea. Pentru că în marea majoritate a cazurilor, simți o jenă interioară atât de puternică încât, preferi să te retragi discret,să te regăsești și mai ales să/ți readuci aminte tot ceea ce ai învățat pentru a putea păstra acel bun simț pe care sigur îl deții în codul tău.
Dar ce te faci dacă celălalt de fapt ține la tine în felul lui și vrea să continuie povestea, să te cunoască abia atunci cu adevărat?
Habar nu am. Știu că am lăsat mereu să curgă povestea mai departe chiar dacă au fost momente în care m-am certat groaznic pentru acceptul dat continuării.
Frustrarea în poveștile de să-i spun iubire, în care rațional ești conștient că apropierea materială nu are ce căuta din varii cauze, este greu de suportat. Ești obligat mereu să cauți soluții pentru domolirea instinctului de proprietate, a instinctului de dominare, a instinctului pământean numit nevoie de apropiere fizică. Te alimentezi de fiecare dată cu un vis imposibil, îl trăiești până când simți ușurare, eliberare, și o iei de la capăt cu toate de fapt.
Avantaj sau dezavantaj este în comunicarea la distanță și comunicarea strict pe căile energetice prelungi, care impun cu adevărat distanța și totuși simți o apropiere extrem de puternică între tine și acea ființă? Să fie asta trăirea iubirii cu adevărat?
Atunci de ce Domnul ne-a dotat cu trupuri?
Este adevărat că înțeleg cum vine treaba dar, pământul din noi cere pământ și probabil că acest canon al diferenței dintre iubirea umană și cea divină este tocmai ceea ce ne determină când ajungem în acel punct stabilit de noi înșine în aparență, să iubim în sfârșit iubirea. Dincolo de aceasta, nimic.
*Fărâma de piatră” / fragment
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2016
:)) "I need a hero
I'm holding out for a hero 'til the end of the night
He's gotta be strong
And he's gotta be fast
And he's gotta be fresh from the fight"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu