joi, 31 decembrie 2015

Tata

Uneori ajung să-mi doresc să am vârsta omului cel mai bătrân din lume, să se poată opri la un moment dat mişcarea roţii vieţii. Spun acest lucru nu pentru că aş avea vreo intenţie necurată a vreunui gest nesăbuit asupra mea ci pentru că în multe clipe ale vieţii mele părăsesc lecţia răbdării, chiulesc de la ea şi imediat se declanşează furtunile, iar fricile îşi înteţesc dansul prin întreaga mea fiinţă. Pun mâna pe taste şi încep să scriu, şi pas cu pas, simt cum tensiunile le dezbrac, aşa cum dezbrac o haină murdară, cu diferenţa că pe ele nu le mai spăl, le las să fie înghiţite de pământ şi sper, sper că vor deveni altceva mai bun, ceva benefic vieţii.
Mă sperie această viaţă din ce în ce mai mult şi îmi rămâne să mă bazez numai şi numai pe echilibrul primit dar infinit prin codul genetic. Altceva nu mă poate elibera de fricile acumulate în toţi aceşti ani în care mereu am sperat - fiind optimistă - că va veni ceva care mă va scoate din mlaştina neputinţei în care mă tot zbat de prin 2003.
Viaţa merge mai departe cu bune şi rele, toate având rolul lor  bine stabilit de cerurile uneori aparent închise, alteori larg deschise şi toate alergând ca un fulger în inima mea.
Nu pot spune că iubesc viaţa sau poate că o iubesc în felul meu copilăresc de a spera mereu în rezolvarea situaţiilor toxice sufletului şi spiritului.
Trupul acum mă doare şi mă doare şi mai mult când se adună amintirile dureroase. Mulţumesc Domnului pentru acest har sublim al scrisului. Este singurul meu liman în fiecare clipă în care ating cu tălpile răscruci de durere pe care cu greu le transcend.
Cineva mi-a dat un canon, canonul bucuriei. Fără să ştiu am intrat cu adevărat în dansul nebun ca pe o bancă din lemn de stejar în care îţi aşterni metafora vieţii iar caruselul porneşte şi roteşte totul cu viteza gândului universal. Sunt conştientă că acest canon nu-l pot desăvârşi pocnind din degete. Este canonul întregii existenţe a fiinţei de lumină în care m-a definit Domnul. Totuşi ştiu că pot atinge măcar câteva arce din spirala lui şi acele arce pot fi desăvârşite de omul care-mi sunt. Şi încerc să mă privesc de aproape, de departe, din interior şi în interior, să-mi analizez nu numai gesturile vizibile ci mai ales pe cele pe care le împlinesc înspre mine şi în mine cu mine punct cu punct.
Este greu acest canon dar cum cei mai buni şi mai înţelepţi oameni îl urmează cu inima deschisă, vreau să-l urmez, mai ales acum când acel prieten bun mi l-a definit.
Plecarea la Domnul a tatălui meu a însemnat o risipire a întregii mele fiinţe. Cu greu am reuşit să adun câteva fragmente din ceea ce sunt, să-mi păstrez echilibrul sau mai degrabă să păstrez clară imaginea acelei părţi în care el se manifestă în codul genetic. Plecarea lui tata m-a durut în toată fiinţa. Fiecare celulă s-a revoltat, fiecare neuron a ţipat noapte de noapte şi zi de zi: Tata! Mi-e dor de vocea dumnealui, de mâinile care îmi dădeau putere mereu să merg mai departe indiferent că gestica lor era aspră sau mângâietoare.
Tata a avut harul de a fi părinte desăvârşit. Spun asta pentru că pentru mine, educaţia prin puterea exemplului este esenţială. Tata ne-a dăruit mie şi fraţilor mei iubire, o iubire pe care şi acum o simt uriaşă, o iubire care îmi alină durerea, îmi ridică fruntea deasupra micimii umane, îmi ridică inima pe creasta cea mai înaltă a bucuriei de a fi fiică a Domnului.
Spunea cineva că păcătuiesc spunând primele rânduri din această scriere. Nu păcătuiesc. A fi sincer cu tine nu este un păcat. Poate că a dus-o gândul la sinucidere. Nu este cazul la mine. Nu sunt o fiinţă laşă. Dacă eram, dispăream demult. Există şi metode curate pentru a dispărea şi nimeni nu ştie că tu ai vrut să pieri. Am avut multe motive pentru aşa ceva. Dar nu, asta nu o voi face niciodată.
Sunt căpoasă şi prea curioasă să văd ce-mi mai oferă viaţa. Asta mă opreşte de la asemenea gest pripit şi în acelaşi timp de o laşitate fără margini. Să mă ierte cei ce au făcut aşa ceva, acolo unde sunt acum, dar nu-mi voi schimba percepţia despre sinucidere. A fost alegerea lor şi din păcate au plătit greu.
Revin la tata. Tata a fost pentru mine şi este încă bărbatul. Bărbatul aşa cum mi l-am dorit a fi de copilă. Un om cald, inteligent, frumos, înţelept şi nu în ultimul rând, drept. Un om curios dar tăcut, un om talentat dar modest, un diplomat, un luptător, un om cald şi tandru şi iubitor şi mai ales, un om care a respectat oamenii, durerea lor, nu le-a călcat în picioare trăirile, nu a furat, nu a înşelat. Şi asta o viaţă de 85 de ani. A plecat demn alături de oamenii care l-au iubit şi l-au respectat. A refuzat să fie dus la spital pentru că la spital a fost umilit. Şi-a dorit să moară în casa pe care a iubit-o şi a ridicat-o cu multă sudoare, a muncit până aproape de ziua fatală a accidentului care i-a adus sfârşitul.
Tata a fost un Om, un fiu al Domnului, profund credincios, dar care niciodată nu a vorbit despre credinţa dumnealui. A trăit-o şi i-a respectat canoanele fără să se lase vreodată umilit, poate doar când era fără apărare cum a fost în spital, călcat în picioare de oameni murdari sufleteşte. Chiar dacă i-a ajutat, nu s-a răzbunat decât prin tăcere şi plecare în linişte.
Repet: Tatăl meu a fost Om.
Asta mă face acum să mă ridic iar şi iar chiar dacă uneori pic şi mă târăsc spre liman. Tata îmi spunea mereu să ţin fruntea sus în orice situaţie mă aflu. Este bine să păstrezi Ochiul Domnului curat. Acesta era înţelesul spusei dumnealui şi nu să ţin fruntea sus din mândrie neghioabă.
Mi-e dor, mi-e tare dor. Pe 31 ianuarie se împlineşte un an de la plecarea dumnealui la Domnul.
Lumină sufletului tău, Tată!

Anne Marie Bejliu, 31 decembrie 2015



miercuri, 30 decembrie 2015

viaţă şi patine



axul roţii mă cuprinde smulge din mine
resturile de pământ lutos
tu ce cauţi în granula timpului uscat geros
stratificate metafore ale comunicării
gestica unei lumi în care te rătăceşti vrând nevrând
mai mult de tine
mai mult de propriul joc
de scenariul acesta în care vrei şi nu vrei să rămâi
nu ştii ce rol ai
ştii numai că pe tine
ca pe o cârpă plină de praf
cineva te lasă să luneci
sub un covor gros de cuvinte
tăceri contrafăcute te cuprind şi laşi din tine
ici colo praful anului trecut aproape
prinzi deja praful anului nenăscut atunci când
anume priveşti acel ceva numit viitor în care
fără bâlbe nu mai crezi

viaţă şi patinele rupte ale prezentului
cărora le legi mereu şireturile înainte
să luneci pe căile dorului durerii bucuriei
pe care o cauţi în tine ca un catâr nemascat
sperând copilăriei aerul mereu viu

Anne Marie Bejliu, 30 decembrie 2015

mă ridic şi merg mai departe



Motto:

"După cotul drumului
Poate se află o fântână, sau un castel,
Sau e poate doar continuarea acestui drum.
Nu ştiu şi nu întreb." - Fernando Pessoa

pasul până la cotul drumului
şi drumul înainte

asta se vede şi de departe
şi de aproape

cineva îmi vorbeşte despre viitor

totuşi aproape oarbă văd numai
drumul înainte pe care pasul întâlneşte
cioturi de metafore din care
harta paşilor creşte
scade până la împiedicare

uneori îmi închipui
căzută fiind
că m-am ridicat deja
şi drumul drept continuă

hărţile paşilor mă păcălesc

privesc cerul întind mâinile

până la urmă tot rădăcinile îmi strâng
ambele mâini şi mai ales coatele
când cotul drumului ascunde privirii îndreptarea

las toate coturile drumurilor şi ale gândurilor
între mine şi a fi

claritatea iluziei vine de departe şi scurtează voinţa
de aproape rădăcinile mă ridică
le cuprind în palme când reconstitui verticalitatea

uneori într-un cot de drum rătăcită de iarbă
sămânţa adevărului creşte

să fie oare viitorul un puzzle artificial crescut
în pânzele coturilor drumului pe care
cad şi calc pe tâmple
metaforele pentru a izbucni în plâns

sau poate

pentru a găsi fântâna spiritului liber
în care să mă arunc
după fiecare clipă de creaţie
drept protecţie împotriva propriei minţi

un castel ridică iubirea
acolo ajung de fiecare dată
prin lanul de grâu în care
mărăcinii potrivesc rănile
iar lăncile soarelui ridică pasul
spre cer
-----------------------
când mă satur să cad
mă ridic din praf şi merg mai departe
undeva iubirea devine plinătate
sau mai degrabă eu o privesc
privindu-L numai pe El

Anne Marie Bejliu, 30 decembrie 2015


marți, 29 decembrie 2015

Trei cărţi, un nume, o voce, o Poetă, Anne-Marie Bejliu de Ioan-Mircea Popovici



Trei cărţi, un nume, o voce, o Poetă, Anne-Marie Bejliu 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Yannelis ]
2015-12-29  |     | 



Nu e nevoie să spun eu prea multe.
Pe Plaja cu suflet, minunile se ţin lanţ.
Cum spune Poeta-ntr-o poezie
pe care eu aş numi-o Pescăruşul:

te las pe tine să vezi cum
Pescăruşul sărută soarele
eşti vis şi jar din focul alb al firii
nu-mi eşti nu-ţi sunt
suntem din ploi de gând…
nisip din vânt
pe o bancă de lemn nou




Meseria mea este Matematica şi orice altceva este un adjuvant. De aceea, ce spun despre ce se întâmplă pe lângă domeniul meu de specialitate este dintr-un dar pe care-l înmulţesc după puterile inimii. Nu pun de la mine nimic. Las să se vadă, pe ici, pe colo, ce zice Poeta, direct, în poezie sau din propria mărturisire. Dintr-o discuţie recentă, într-o plimbare pe Plaja cu suflet, Poeta Anne - Marie Bejliu îmi mărturisea:


AMB: Este viaţa mea în toate cărţile, pentru că nu pot scrie altfel decât ceea ce trăiesc din plin. Aş schimba aerul acela trist, dar iar mă lovesc de bariera chipului propriei vieţi şi de jurământul, să-i spun, de credinţă al meu ca scriitor de a fi sinceră cu mine în scris şi cu ceilalţi. Aş vrea să imprim bucurie totuşi simt că bucuria se naşte din durere, din înţelegerea ei, din acel verb a deveni tu însuţi durerea pentru a o putea trăi şi înţelege tot mai bine. Este ca la domesticirea unui animal. Cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât ajunge să te cunoască şi el şi asta duce către prietenia reală, profundă. Devii prieten real, profund cu durerea, ea îşi lasă acutele şi transcende în bucurie. Dacă aş accepta compromisul în relaţia mea cu durerea ar rămâne multe resturi şi atunci bucuria simţită, trăită de mine, ar fi un fetiş.


Le-am lăsat pe toate să curgă aproape cum au fost scrise. Am scos practic dintre scrieri pe cele care au însemnat pentru mine lălăiala dintre două blocaje în scris sau treceri de la o fază la alta a evoluţiei mele ca scriitor. Acelea erau încercări, întinderi de băţ către niciunde cu speranţa că în acea bâjbâială tot voi prinde la un moment dat ceva.

YMP: Despre scrierile tale pot spune că-s exerciţii de sinceritate, spontane şi reflexive. Tocmai pentru că sunt foarte dense, ele nu se descoperă decât acolo unde lectura-i făcută şi cu mintea şi cu inima. Sub semnul intuiţiei că “aici se vindecă o rană”, atât Penitenţele şi Revenirea Cuvântului Dintâi, dar mai ales Candela Epistolei sunt cărţi bine structurate ca spaţii poetice pline, complete şi dureroase. O durere din care se iese prin identificarea cauzei rănilor, refuzate la început, acceptate şi vindecate, pe o cale, nu de puţine ori, iniţiatică.


De la cartea "Vindecările", a Doinei Uricariu, în literatura română n-am mai întâlnit Carte de Poezie şi proză poetică cu diversitatea tematică şi cu deschidere spre toate ungherele sufletului.
De la Suferinţă la Vindecare, de la Vindecare la Bucurie, de la Bucurie la Fericire, de la Fericire la Recunoştinţă, de la Recunoştinţă la Iubirea Aproapelui, de la Iubirea Aproapelui la Iubirea Vrăjmaşului, şi-n cele din urmă, care acum sunt cele dintâi, de la Toate Acestea la Iubirea lui Dumnezeu. Până aici a fost greu. De aici încep opţiunile, căile le voi exemplifica mai târziu, prin citate.

Pentru a nu mă întinde prea mult, închei cu un citat din Caragiale: “Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult…căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul?”

YMP, Constanţa, 29 decembrie, 2015

http://www.poezie.ro/index.php/article/14085661/Trei_c%C4%83r%C5%A3i,_un_nume,_o_voce,_o_Poet%C4%83,_Anne-Marie_Bejliu_


Mulţumesc din toată inima Domnului Profesor Ioan-Mircea Popovici

miriapodul femeie


s-a legat ceva anume în toate aceste poveşti
pe care inima le plimbă între înăuntru spre în afară
bătăile se încetinesc aşa cum trenul îşi încetineşte mişcarea 
aproape de gară
aici totul intră într-o metaforă a cunoaşterii pe care
o absorb o mestec tacticos şi apoi nu ştiu dacă o pot înghiţi
uneori noduri urcă spre tâmple gâtul devine ca o gură de fântână
ţâşnesc prin ea căutând căutându-mă
cu toate braţele chipurile închipuirile a ceea ce sunt
alteori rămân la marginea fântânii şi privesc liniştită
cum în apă cad toate pe rând chiar şi
soarele intră acolo căutând la rându-i urme de viaţă
cineva îmi împinge limba înainte şi încep să rostesc
în gol câteva cuvinte despre
ceea ce am fost şi poate mai sunt
o pagină goală în palma Domnului sau poate numai
o privire păstrată mereu prin cruce spre răsărit
s-a legat ceva la finalul acestor poveşti
uitarea ar vrea să-şi facă loc
un loc înghesuit între a fi şi a nu mai fi între da
şi nu alb negru şi scenariile colorate ale oamenilor
pe care le păstrez cumva
în ungherele secundelor disperării vii
miriapodul femeie tace
totuşi prin ea ascult poveştile
atunci când tălpile ei de înger
aştern pe pământ urme umbre taine tăceri...
Anne Marie Bejliu, 29 decembrie 2015
http://zoltanlorencz.ro/pictura/


luni, 28 decembrie 2015

trup de i sau punct pe gând

mă-nveleşti în vis adesea
într-o haină de răcoare
"te iubesc" să spun mi-e teamă
şi mi-e cald să spun în mine

simt cum răsuceşti pumnalul
de cuvinte argintate
loveşti timpul meu cu ciotul
ce-a rămas nealterat
şi îi creşti intensitatea
cu o nouă definire
aspră-ntr-un miraj de gesturi
fără formă fără glas

înţeleg şi nu-nţeleg
că mi-e scrisă-n tălpi chemarea
sau pe pulpa dezgolită
de-ntrebări răspunsuri cad

mersu-mi este transformat
în plutirea printre verbe
şi-atunci cred în gând născut
cum că sunt şi nu sunt astăzi
decât un toiag în care
sprijini şi tăceri şi lumea
universul tău de verbe

când îmi taci
când strigi pe nume
ceea ce nu ştiu din mine

uneori în rătăcire
privesc golul dintre noi
apoi las privirea-mi oarbă
înspre tine văd ce eşti

liber spirit eşti în care
oglindindu-mi şi fiinţa
şi acele-nfrigurări
ale inimii nebune
simt că îmi rămâne-n frunte
şi în tâmple alergarea

unui cal imens şi tandru
vorbăreţ tăcut şi fur

când mi-e dor
 când fuga-mi este
 singur scop al stării vii
prind în pumni un vers anume
şi-un cuvânt de început

le privesc atent cum scapă
printre degete-amorţite
de atâta încleştare
şi mă hotărăsc s-adorm

tu vii iar şi iar spre mine
şi mai văd cum calul cântă
în tăcerea-mi oarbă pată
albă uriaşă sfântă
ştiu că el îmi e prieten
tu ce-mi eşti într-o spirală

trup de i sau punct pe gând


















inima copilei nu a crescut



acum sunt ferestre închise
pe toată lungimea balustradei balconului
aproape că nu-mi mai este frică de căderi
le ridic în pumni deschid ferestrele
şi le arunc în măr
el ştie cum să le lase pe crengile primitoare
să le rodească
în merele răsăritului şi apusului şi amurgului
clipelor de bucurie

inima copilei nu a crescut a rămas
numai încăpătoare
primeşte din când în când
sărutul înserării şi bate nebuneşte după
o iluzie de iubire care
lasă în fiecare sămânţă a mărului
muşcătura adânc inserată a îndoielii
a cunoaşterii şi a tuturor întrebărilor
care-şi aşteaptă răspuns

inima copilei nu a crescut a rămas
numai încăpătoare
ca un cuib primitor pentru cel ce se frământă
să-i protejeze bătăile
şi puii aceia nevăzuţi ai tresăririlor de tăceri
când logica naturii 
îi depăşesc impulsurile către iubire
către a fi ceea ce nimic nu poate fi 
decât o părere sau o iluzie 
un gând aşternut pe o falie în mişcare 
mereu în mişcare

când mi-e dor
primăvara deschid o singură fereastră
când mărul vrea să fie înflorit
tot

Anne Marie Bejliu, 28 decembrie 2015


sâmbătă, 26 decembrie 2015

cândva am atins bucuria


printre spărturile fine ale pietrelor culese cândva din izvoarele muntelui, se întrevede copilăria acelei copile cu ochii de cărbune, cu părul blond suedez, aproape alb de cât soare îl pătrundea în călătoriile cu mama, cu tata, cu sora mea, cu fluieratul liber prin aerul dimineţilor muntoase în duet cu tata.
răsăritul atingea inima copilei, iar tatăl, cu mâna pe umărul ei, cânta, cânta, ca o creastă de munte cu iarba mereu crudă, parfumată, în privirile omului bucuros.
spirit liber era şi este şi acum când îi simt atingerea când îi simt blânda împingere către înainte.
mi-e atât de dor încât, fluier odată cu forma aceea luminoasă acoperind toţi spinii zilelor de acum.
ajungeam mereu departe de toate opintirile lumii. prezentul ne era pasul următor, mereu pasul dintâi printre pietre, printre crengi de copaci, iar foşnetul lor părea a fi foşnetul apelor ascunse în străfundurile munţilor şi ale pădurilor.
am ajuns pe Ceahlău. am prins răsăritul apoi, apusul în care hergheliile de nori şi noi eram aproape acoperiş universului mic. noi cu sufletele noastre pline de cer, hergheliile cu poveştile lor nemuritoare.
nu vedeam oameni, vedeam numai cerul şi caii, caii cerului tropotind odată cu gândurile noastre.
ne-am rugat acolo, sus, odată cu îngerii cai ai cerurilor care păreau să fie una cu noi.
ceruri deschise larg în inima călătoriei noastre.
atunci cred că am cuprins pentru o clipă bucuria în inimă şi Doamne cât de copilă eram, şi Doamne cât de copii erau părinţii mei!
chipurile le erau învelite în aurul cerului şi în ovalul cuvântului dintâi...
le-am privit atent chipurile. mi-a rămas în inimă imaginea lor de atunci. o reiau de infinite ori când îmi este dor, dor de pasul acela mereu dintâi pe căile cerurilor deschise...
Anne Marie Bejliu, 26 decembrie 2015


cuvinte forme pradă


cuvintele pe care le aştern
încep să-şi simtă formele
aspre unduioase pline de noduri 
le simt atingerea mă biciuiesc singură
începând să prind un gând poate de aiurea
poate de mult în mine neconturat
strigă la mine cineva de undeva departe dus
altcineva plecat îmi mângâie umărul
apoi îşi aşează cuminţenia pe el şi-mi şopteşte că nu
nu sunt printre păsările vorbitoare
care fură leacul inimii femeii cu ochii din măslinul
de la poalele norilor
poate că mă definesc pasăre de pradă
sau numai pasărea de curte care visează că zboară
este adevărat că îmi place atingerea
dintre tălpi şi pământ mai mult decât cea
dintre tălpi şi apă sau aer
întrebarea persistă: sunt sau nu sunt
pasăre de pradă uitată demult
în curtea unor stăpâni absenţi
şi atunci ce mai încerc să vânez
în afară de sămânţa vântului iscat de niciunde
în inima formei în care care mă manifest
şi mai ales încerc să manifest viul
Anne Marie Bejliu, 26 decembrie 2015

oval de cactus


bradul a rămas drept
ca o cruce purtată de Naştere
în inima pământului 
în care am prins formă de gând
sau de iesle în care totul aleargă neîncetat
căutând căutându-se
prin curtea fără garduri a credinţei
împământenită ardoare către absolut
către ceea ce ştiu că nu voi atinge nicicând
decât cu inima decât cu înălţarea visată
aştern conuri căutându-l pe al meu cuminte
sau poate numai răbdătoare
ca o creangă de brad
întinsă palmei omului să-i sărute acele
încep să semăn
- atunci când mă privesc în oglindă -
cu ovalul plin de apă al cactusului
din mine ştiu că ies flori dar mai mult apă
atunci când ajung să rostesc plină de avânt
cuvântul dintâi ştiind că nicăieri
şi niciunde în ovalul pământului
nu-l voi putea cuprinde defini
sau trăi cu adevărat
este simplu de înţeles simplu de pătruns
gândul că
în depline furtuni el se destramă încet
Anne Marie Bejliu, 26 decembrie 2015

vineri, 25 decembrie 2015

naştere şi înălţare


înălţarea timpului
pe altarele cuvântului
iată ce ne poate lăsa
tăcerea apelor în fluidele trupului
în fluidele gândului care
ca un radical ne înveleşte trăirile
şi toate celelalte fire de iarbă
din tâmplele argintii ale anilor trăiţi
câte un lujer creşte rătăcit
printre plantele devenite adulte
recită poemele copilăriei din timpul unui Crăciun
şi-n toate aceste dezbateri aprinse
asupra cuvintelor rostite şi ale celor nerostite
cineva ne spune că este...
"Fericit cel în care se trezeşte conştiinţa
Jocului, însă nu toată, ci una singură:
De a şti să pierzi" (Fernando Pessoa)
pierzi câştigând câştigi pierzând
simţi că eşti parte din naşterea
şi înălţarea acelui univers
în şi prin toate acele sisteme definite
şi nedefinite mentalului
în care este posibil
şi în acelaşi timp imposibil
să te regăseşti
odată cu înălţarea timpului
pe altarele cuvântului dintâi
Anne Marie Bejliu, 25 decembrie 2015



ceartă împăcare


cineva departe se ceartă cu zeii
pentru mine ei există la fel
cum există urmele aştrilor căzători 
prin certitudinile cu care ne învelim nopţile
şi de multe ori zilele
când am vrea mai mult mai bine
mai răcoros sau mai cald
şi totuşi
cineva se ceartă apoi se împacă grăbit
în cuvinte cu zeii
mai târziu vin eu şi îi citesc urmele
pe filele albe tipărite cu negru şi-mi spun:
oare în mine zeii dansează
sau numai tropăie gazele de la
cozonacul mâncat iar eu construiesc
un romantism al meu cu faţete multiple
ca un miriapod melancolic ce sunt
azi şi poate voi mai fi şi mâine
dacă nu mă trezesc
din starea aceasta indusă de vin
ca un cameleon al încercărilor grăbite
să umple ulciorul sau debaraua cu provizii
mă cert şi mă împac acum cu zeii
mai ales cu acel Bacchus căruia îi spun
la revedere pentru câteva luni
salut cu bucurie pe Apollo
restul să stea cuminţi
alături de piesele de şah până când
voi ridica acel acoperiş de lemn
încrustat cu umbre
Anne Marie Bejliu, 25 decembrie 2015

miercuri, 23 decembrie 2015

***

Cartea ca un brad
cu gândurile vremii
litere fug năvalnic

umedă năzuinţă
căldură în miez
spre centru fug esenţe

întrebările miriapodului


la capătul lumii
ce poate fi
un brad o cruce o răscruce
multă sare mercur şi
punctul de foc în care
înţelepciunea
devine ca un mers
al trenurilor fără roţi
între două candele
fără fitil
lumina aprinde totul
fără ardere
la capătul luminii
ce poate fi decât
vălul de iarbă şi spicul
de grâu în care
boabele lasă mereu
în urma secerii
câte un chip luminat
pentru azima de acum
mereu acum
Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2015

amăgit de viaţă


fereastră abstractă şi liberul instrument
de tortură a cuvintelor
gâza universului - litera aceea de început
şi de multe ori de sfârşit dacă apuci
să-i laşi ecoul să iasă din trupul amăgit de viaţă
spre moarte călcând
toate se adună într-o cupă ciudată care
uneori ia forma de inimă alteori de şarpe
care-şi muşcă delicat coada
tu crezi în agonia ta că ai terminat
iei totul la început
şi aruncarea în zid şi prinderea literelor
prin fereastra albastră
cu instrumentul de tortură uneori abstract
alteori prea realist
a cuvintelor odată rostite altădată oprite
pe vârful limbii cernute de frică
fereastra prea realist aşternută ochilor tăi
lasă arcul argintiu al încrederii
să-şi prindă capetele între perdeaua
legilor scrise şi a celor nescrise din inima ta
stai până când azima frânturilor de speranţă se coc
le aşterni pe tava botezului propriului cântec
aştepţi foarfeca tăcerilor să te încânte
ce scurt este timpul între litera aceea ciudată
şi frângerea ei pe drumul gâtlejului inundat de viaţă
spre moarte călcând câlcând călcând...
Anne Marie Bejliu, 23 decembrie 2015

grăbit prea grăbit capătul


tot mai repede vine capătul de drum
sau mai degrabă
o altă răscruce din care 
mai mult mă extrag
pentru ca o clipă mai târziu
să mă absoarbă
curiozitatea musteşte
în fiecare fibră a eului şi tunător
îşi lasă infuzia de întrebări
fără răspunsuri peste câmpiile putrezite
ale dorinţelor amânate
mereu amânate
prin cine să strigi
dacă trompeta îngerilor
nu lasă durerea să cânte
şi mai ales
unde ajungi unde
când tot mai repede pare că vine
capătul începutului şi începutul
capătului ca o aţă prinsă de bilele unui
perpetuum mobile
sau de acul metronomului
erorilor
nici nu mai ştiu
dacă ceea ce vreau este să înţeleg
sau numai să ating
pentru o clipă aerul din jur
să-i gust geometriile
sau poate numai să simt acidul
încercărilor care încă nu s-au născut
între mine şi centrul pe care-l
tot caut în viaţa de acum
Anne Marie Bejliu, 23 decembrie 2015

Crăciunul miriapodului



se înserează cuvântul prin braţele miriapodului
luntrea e plină de dorurile pământului
dincolo de pod priveşte el
cel care până atunci schimba chipurile măştile
esenţele pe doi bănuţi
nu ştia cine este cine a fost cine va fi de va mai fi
să umble tăcut prin livezile cuvântului
scria în neştire miriapodul
cu toate braţele cu toate prelungirile inutile ale inimii
şi atunci a stat a privit luntrea atent şi a ales

a ales să fie fără gânduri fără nesfârşitele furtuni
fără cârjele minţii în care-şi lăsa trupul să zboare
 prin falsuri de aripi
prin celulele omului cu gratii de fier

a ales cuminte o celulă din pământ

privea fereastra simplă număra bulgării de pământ
sculpta cruci după cruci înviindu-le sensurile

a adormit trezindu-se într-un pumn
cu sămânţa lui "a fi"

a lăsat deoparte toate cârjele. a ridicat trunchiul de brad
 l-a împodobit pe limba lui

o candelă din tăceri ardea pe marginea luntrei
cerul i-a dăruit o stea. s-a aşternut singură în vârful bradului

miriapodul devenise luntraş şi prin arcul de pod
lăsa flacăra vie mai vie mereu mai vie...

Anne Marie Bejliu, 23 decembrie 2015


duminică, 20 decembrie 2015

pe margini rămâne cenuşă

(interiorul prinde bucuria în pumni 
ca un copil sânul mamei)

vorbesc în mine prin tine cu iubirea
şi în acele clipe totul tace totul vorbeşte 
totul creşte şi scade şi iar creşte...

până în urmele tale mă târăsc să te caut
te simt te presimt de câte ori 
ca o plantă a fulgerului viu pătrunzi în carne 
mă absorbi încet sau repezit 
aluneci prin izvoarele cuvintelor ca un mag
toiagul de lumină creşte 
acoperă munţii şi văile coborâtoare de viaţă

urci iar şi iar ca o îndoială 
bucurându-mi mişcarea gândului

mintea o trezeşti din lenevia ei primordială

stop cadru
am multe să-ţi spun dar tac 
las să curgă prin vene sărbătorile 
şi renaşterea aceasta ca un mir prin mine prin tine 
prin tot ceea ce încercăm din răsputeri să trăim a fi iubire

îmi spui că acele creste majore ale iubirii se trădează
da. se trădează
prea plinul lor întinde corzile violoncelului 
până la rugăciunile gândului de a fi curat
atunci inima îl ia la piept şi-l linişteşte 
cum mama strânge la piept puiul şi-l hrăneşte

ea îi spune că
iubirea mare rămâne în centrul bobocului ei neatinsă

el tace şi lasă marginile zdrenţuirii. el ştie că în cuptor,
 în buşteanul incandescent sămânţa creşte 

din cenuşa ei rămâne verbul a fi iubit 
a fi deplin şi plin de iubirea cea mare în care 
totul devine cenuşă pe margini
roză a cuvântului dintâi 
rămas mereu neînceput 
ca într-o poveste a reîntoarcerii permanente 
la inocenţă

Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2015











vineri, 18 decembrie 2015

portret în clar de gând - tu -


isprava cuvântului în pumnul
noului îndoiala creşte
vechiul nou şi noul vechi la plimbare
pe faleza de gânduri
cresc scad odată cu amurgul
răsăritul în colţuri îndreaptă valurile
de pe ţărmul tău bila creşte
de la unu la şapte
de la şapte la unu
în acoladele versului tău
inima zvâcneşte
isprava cuvântului în botezul visului
îndoiala scade creşte scade
pe calea tăcerii El
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2015

aprindere

rostogolul din melc desena
spirala timpului

rostogolit prin melc timpul se încurca
pentru că prin liniştea lui
somnul femeii fura

pe iarbă rucsacele păşteau agale
pentru încă o naştere promisă

iluzie de hotar a iubirii
pământului din pământ
braţele-ntinse prindeau golul vieţii

între cinci vârfuri de vieţi
steaua promisă se aprindea

cerul se zbătea
nenăscutul pe scutul de iarbă plângea

Anne Marie Bejliu, 2015

imagini

valuri de timp alb
înfăşuraţi delfini cântă
patimi de trandafir

prin petale timpul
tors întors fir de tort
printre spirale clipa

dimineţile spinilor


- de gânduri iarna
umple cofele -
azimă fierbinte
în gura mireanului
parfumul rozelor
ameţelile clipei
frica de verb
toropitoare alergare
vârf de spin
coborâtor de gând
prin limbi de şerpi
cunoaşterea cântă
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2015


încălzirea plasmei


lotus cu petale din încercările plasmei
timpul îşi răsfiră literele deasupra fricii
cu bucurie întâmpină piticul cu ochi de ocean
coletul disperării
când temerile sufocă verbul a fi cu sensuri îndoielnice
se aruncă flori ridicate cruci
anunţă creştinul că totul este pulbere de stele
când vom fi lucizi vom reuşi să înţelegem că
dincolo de toate şi în tot este lumina
lotusul cu o mie de petale
din care viaţa aspiră esenţele încercărilor
dincolo de fulger îndreaptă totul
la fel ca omul cuiele înainte de ruginire
uneori lotusul atinge ţărmul şi se frânge
devine plutirea deasupra durerii şi prin durere
arcul din care săgeata visului
împlineşte tăcerile cuvântului dintâi
încălzesc la piept plasma cuvântului dintâi
cum sufletul încălzeşte prezentul
primind amintirile
pe tava de argint a unui botez mereu repetat
după o naştere unică în fiecare an
şi a fiecărui an în care
pasul devine mereu cel dintâi
------------------------
(cândva într-un spital de copii
încălzeam la piept plasma pentru cel dintâi fiu
sperând în viaţa lui
ca într-un dar al Domnului nicicând furat
acum încălzesc inima încercărilor
gândind acel an în care
încă îmi puteam strânge la piept băiatul
cu ochii din cărbunele speranţei
şi părul din aurul trăirilor materne mereu vii)
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2015


















răspântie


cristal de cuarţ viu
neagră răspântie-n alb
cărări de viaţă
deschise umbre
anatomice colţuri
ilizibil drum
cenuşa vieţii
virtuţile cuarţului
aburi de gânduri
imagine: cuarţ tibetan negru















"Cuarţul tibetan prezintă fie un singur vârf, fie vârfuri duble. Vehiculează rezonanţa Tibetului şi ştiinţa ezoterică care se practică acolo de foarte mult timp, la care ne putem acorda meditând asupra acestui cristal. Această ştiinţă va fi astfel utilizată instinctiv în practicile curative şi spirituale. Asigură accesul la Arhivele akashice. Energia sa focalizată trece în corp şi în eu,
inducând o vindecare profundă şi încărcând cu energie corpurile subtile. Utilizat pe corpul fizic, purifică şi încarcă cu energie toate meridianele."



cutia capacul şi palma

prin rafturile vieţii numai timpul bate câmpii
cu un verb
aparenţă de absolut şi palmele fierbinţi
presimt şi resimt
jocul unei noi încercări
ceva se schimbă, Doamne, mereu în tot sau
totul rămâne la fel
pentru o plictiseală cât mai plăcută omului
habar nu am
scriu un lung volum în care habarnismul
stă pe locul regelui. eu pe locul pionului
calul nu ştiu unde s-a dus. poate la păscut
prin rafturile gândurilor singur timpul bate muntele
cu un toiag de lumină
în care şi-a înfipt încrederea ca pe o stafidă
în vârful prăjiturii promisă omului la final de meci
ce rost mai are lupta
dacă la capătul celălalt al tablei de şah
stau cutia capacul şi palma
care lasă totul să doarmă
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2015

miercuri, 16 decembrie 2015

canon


ascult ca într-o banalitate care îmi creşte zilnic în palmă
ceea ce îmi aruncă de pereţi mintea
şi atunci încep să surzesc. ascult muzică 
ascult ecoul prin codul sufletului altei fiinţe
de orbit nu e nevoie acum. oarbă de fapt sunt oricum
şi asta mă salvează de la înec
de câte ori înghit spuma zilei între şapte încercări
de a mă ridica de la podeaua plină de paşi
văd mereu trecutul în fiecare glob
prin urechea căruia strecor aţa următorului an
ştiu. îmi veţi spune că e învechită metoda
de aninare a globurilor în brad să pun altceva
sau ceva care prinde filele scrise sau tipărite
nu. pentru mine este un canon pe care-l urmez an de an
este o retrăire a copilăriei şi parcă alung singurătatea
când o gândesc
e un joc al mâinilor cu inima sufletul mintea
răscopt în fântânile nesecate ale vieţii trăite
şi cumva netrăite
tot mai puţini suntem şi tot mai mulţi
suntem parcă trecutului izvor şi atunci
urmez canonul an de an
pentru a mă regăsi
în gesturile repetabile ale strecurării unei aţe noi
prin globurile timpului biologic
trăit netrăit promis nepromis
ca într-o perpetuă aninare alături de
conurile bradului a conului personal prin care
poate cresc poate scad. Domnul ştie
Anne Marie Bejliu, 16 decembrie 2015

marți, 15 decembrie 2015

ţese păianjenul noaptea prin pânze



îmi spune uneori Artio câţi muguri 
de gânduri 
lasă în palmele omului
iar el, omul, ridică pântecul pământului
şi
îi ascunde pentru mai târziu
îmi spune fata cu gândul răsucit
într-o mie de nuanţe
cum ţese pânzele păianjenului din ea
noaptea apoi dimineaţa la trezire
le adună pe toate într-un poem şi le toarce

cândva îmi va lăsa pe tâmple
velinţa unui singur cuvânt

acela pe care ea îl tot cerne prin inima ei
apoi îl rostogoleşte
prin pădurile de mesteceni
pentru a-i umple cofele cu apa limpede
a bucuriei

ea speră o priveşte pe Artio cum înverzeşte
cu un singur gest tâmplele pământului
şi tace
toarce firele într-un poem

ţese păianjenul noaptea prin pânze
fire de tort din trup de poem...

Anne Marie Bejliu, 15 decembrie 2015



duminică, 13 decembrie 2015

prunc

în pântec ascund pruncul pe care încă îl mai visez surâzând, gângurind anotimpurilor. vârste de piatră au urmat după ei. au semnat sau poate doar au zâmbit peste arcuri de timp cuvintelor pe care niciodată nu le-am mai putut repeta decât singură. atât de singură. încât îmi aud inima bătând ca o talpă de miriapod străin mie. străin tuturor împletirilor de suflete curate.
nu ştiu dacă voi mai putea reveni singurătăţii contur.
bat cu degetele în lemnul pragurilor camerelor. a rămas acelaşi lemn, acelaşi prag peste şi prin care treceam ascultându-le respiraţia scurtă şi râsul cristalin.
uneori mi-e atât de dor de plinul formei capului lor pe umărul stâng încât, aş muşca piatra de la creştetul mormântului pe care sunt inserate numele lor. acolo aş rămâne mângâind literele şi tainele care s-au întins acolo, undeva, sub piatra uriaşă pe care florile aşteaptă împrospătarea.
le voi duce o coroană de brad, dar de Crăciun tuturor. şi lor, puilor mei şi lui tata şi bunicii mele. poate-mi vor ierta cândva răbufnirile, sau poate ei m-au iertat demult. eu nu, pe mine nu...