cândva

suntem tot mai puţini la masă
doare cratima pe care o punem de fiecare dată
când numărăm tacâmurile farfuriile 
şi toate cele cuvinte pe care încercăm
să le ocolim să putem să avem puterea să zâmbim
să înghiţim să ne privim să...

totul pare acum văzut prin umbre
nimic clar în afară de clipele în care ne rostim numele

şi pâinea din coş se împarte la şapte
şi zâmbetul mesei se împarte la şapte
cândva formam infinitul vertical
cândva cântam la mulţi ani odată cu tine, tată

altădată ne număra Dumnezeu nouă
şi nouă cântam şi zâmbeam
şi iubeam infinitul finit al familiei

tată, câţi miriapozi îşi numără tălpile
pe o felie de tort din infinit
şi câţi pleacă grăbiţi
lăsând dorul în locurile goale să danseze
construind reconstruind metereze de acum?
câte tată, câte...

Anne Marie Bejliu, 12 decembrie 2015