miriapodul femeie

s-a legat ceva anume în toate aceste poveşti
pe care inima le plimbă între înăuntru spre în afară
bătăile se încetinesc aşa cum trenul îşi încetineşte mişcarea 
aproape de gară
aici totul intră într-o metaforă a cunoaşterii pe care
o absorb o mestec tacticos şi apoi nu ştiu dacă o pot înghiţi
uneori noduri urcă spre tâmple gâtul devine ca o gură de fântână

ţâşnesc prin ea căutând căutându-mă
cu toate braţele chipurile închipuirile a ceea ce sunt

alteori rămân la marginea fântânii şi privesc liniştită
cum în apă cad toate pe rând chiar şi
soarele intră acolo căutând la rându-i urme de viaţă

cineva îmi împinge limba înainte şi încep să rostesc
în gol câteva cuvinte despre
ceea ce am fost şi poate mai sunt

o pagină goală în palma Domnului sau poate numai
o privire păstrată mereu prin cruce spre răsărit

s-a legat ceva la finalul acestor poveşti
uitarea ar vrea să-şi facă loc
un loc înghesuit între a fi şi a nu mai fi între da
şi nu alb negru şi scenariile colorate ale oamenilor
pe care le păstrez cumva
în ungherele secundelor disperării vii

miriapodul femeie tace
totuşi prin ea ascult poveştile
atunci când tălpile ei de înger
aştern pe pământ urme umbre taine tăceri...

Anne Marie Bejliu, 29 decembrie 2015

http://zoltanlorencz.ro/pictura/