(interiorul prinde bucuria în pumni
ca un copil sânul mamei)
vorbesc în mine prin tine cu iubirea
şi în acele clipe totul tace totul vorbeşte
totul creşte şi scade şi iar creşte...
până în urmele tale mă târăsc să te caut
te simt te presimt de câte ori
ca o plantă a fulgerului viu pătrunzi în carne
mă absorbi încet sau repezit
aluneci prin izvoarele cuvintelor ca un mag
toiagul de lumină creşte
acoperă munţii şi văile coborâtoare de viaţă
urci iar şi iar ca o îndoială
bucurându-mi mişcarea gândului
mintea o trezeşti din lenevia ei primordială
stop cadru
am multe să-ţi spun dar tac
las să curgă prin vene sărbătorile
şi renaşterea aceasta ca un mir prin mine prin tine
prin tot ceea ce încercăm din răsputeri să trăim a fi iubire
îmi spui că acele creste majore ale iubirii se trădează
da. se trădează
prea plinul lor întinde corzile violoncelului
până la rugăciunile gândului de a fi curat
atunci inima îl ia la piept şi-l linişteşte
cum mama strânge la piept puiul şi-l hrăneşte
ea îi spune că
iubirea mare rămâne în centrul bobocului ei neatinsă
el tace şi lasă marginile zdrenţuirii. el ştie că în cuptor,
în buşteanul incandescent sămânţa creşte
din cenuşa ei rămâne verbul a fi iubit
a fi deplin şi plin de iubirea cea mare în care
totul devine cenuşă pe margini
roză a cuvântului dintâi
rămas mereu neînceput
ca într-o poveste a reîntoarcerii permanente
la inocenţă
Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu