duminică, 20 decembrie 2015

pe margini rămâne cenuşă

(interiorul prinde bucuria în pumni 
ca un copil sânul mamei)

vorbesc în mine prin tine cu iubirea
şi în acele clipe totul tace totul vorbeşte 
totul creşte şi scade şi iar creşte...

până în urmele tale mă târăsc să te caut
te simt te presimt de câte ori 
ca o plantă a fulgerului viu pătrunzi în carne 
mă absorbi încet sau repezit 
aluneci prin izvoarele cuvintelor ca un mag
toiagul de lumină creşte 
acoperă munţii şi văile coborâtoare de viaţă

urci iar şi iar ca o îndoială 
bucurându-mi mişcarea gândului

mintea o trezeşti din lenevia ei primordială

stop cadru
am multe să-ţi spun dar tac 
las să curgă prin vene sărbătorile 
şi renaşterea aceasta ca un mir prin mine prin tine 
prin tot ceea ce încercăm din răsputeri să trăim a fi iubire

îmi spui că acele creste majore ale iubirii se trădează
da. se trădează
prea plinul lor întinde corzile violoncelului 
până la rugăciunile gândului de a fi curat
atunci inima îl ia la piept şi-l linişteşte 
cum mama strânge la piept puiul şi-l hrăneşte

ea îi spune că
iubirea mare rămâne în centrul bobocului ei neatinsă

el tace şi lasă marginile zdrenţuirii. el ştie că în cuptor,
 în buşteanul incandescent sămânţa creşte 

din cenuşa ei rămâne verbul a fi iubit 
a fi deplin şi plin de iubirea cea mare în care 
totul devine cenuşă pe margini
roză a cuvântului dintâi 
rămas mereu neînceput 
ca într-o poveste a reîntoarcerii permanente 
la inocenţă

Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2015











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu