în pântec ascund pruncul pe care încă îl mai visez surâzând, gângurind anotimpurilor. vârste de piatră au urmat după ei. au semnat sau poate doar au zâmbit peste arcuri de timp cuvintelor pe care niciodată nu le-am mai putut repeta decât singură. atât de singură. încât îmi aud inima bătând ca o talpă de miriapod străin mie. străin tuturor împletirilor de suflete curate.
nu ştiu dacă voi mai putea reveni singurătăţii contur.
bat cu degetele în lemnul pragurilor camerelor. a rămas acelaşi lemn, acelaşi prag peste şi prin care treceam ascultându-le respiraţia scurtă şi râsul cristalin.
uneori mi-e atât de dor de plinul formei capului lor pe umărul stâng încât, aş muşca piatra de la creştetul mormântului pe care sunt inserate numele lor. acolo aş rămâne mângâind literele şi tainele care s-au întins acolo, undeva, sub piatra uriaşă pe care florile aşteaptă împrospătarea.
le voi duce o coroană de brad, dar de Crăciun tuturor. şi lor, puilor mei şi lui tata şi bunicii mele. poate-mi vor ierta cândva răbufnirile, sau poate ei m-au iertat demult. eu nu, pe mine nu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu