Crăciunul miriapodului

se înserează cuvântul prin braţele miriapodului
luntrea e plină de dorurile pământului
dincolo de pod priveşte el
cel care până atunci schimba chipurile măştile
esenţele pe doi bănuţi
nu ştia cine este cine a fost cine va fi de va mai fi
să umble tăcut prin livezile cuvântului
scria în neştire miriapodul
cu toate braţele cu toate prelungirile inutile ale inimii
şi atunci a stat a privit luntrea atent şi a ales

a ales să fie fără gânduri fără nesfârşitele furtuni
fără cârjele minţii în care-şi lăsa trupul să zboare
 prin falsuri de aripi
prin celulele omului cu gratii de fier

a ales cuminte o celulă din pământ

privea fereastra simplă număra bulgării de pământ
sculpta cruci după cruci înviindu-le sensurile

a adormit trezindu-se într-un pumn
cu sămânţa lui "a fi"

a lăsat deoparte toate cârjele. a ridicat trunchiul de brad
 l-a împodobit pe limba lui

o candelă din tăceri ardea pe marginea luntrei
cerul i-a dăruit o stea. s-a aşternut singură în vârful bradului

miriapodul devenise luntraş şi prin arcul de pod
lăsa flacăra vie mai vie mereu mai vie...

Anne Marie Bejliu, 23 decembrie 2015