inima copilei nu a crescut

acum sunt ferestre închise
pe toată lungimea balustradei balconului
aproape că nu-mi mai este frică de căderi
le ridic în pumni deschid ferestrele
şi le arunc în măr
el ştie cum să le lase pe crengile primitoare
să le rodească
în merele răsăritului şi apusului şi amurgului
clipelor de bucurie

inima copilei nu a crescut a rămas
numai încăpătoare
primeşte din când în când
sărutul înserării şi bate nebuneşte după
o iluzie de iubire care
lasă în fiecare sămânţă a mărului
muşcătura adânc inserată a îndoielii
a cunoaşterii şi a tuturor întrebărilor
care-şi aşteaptă răspuns

inima copilei nu a crescut a rămas
numai încăpătoare
ca un cuib primitor pentru cel ce se frământă
să-i protejeze bătăile
şi puii aceia nevăzuţi ai tresăririlor de tăceri
când logica naturii 
îi depăşesc impulsurile către iubire
către a fi ceea ce nimic nu poate fi 
decât o părere sau o iluzie 
un gând aşternut pe o falie în mişcare 
mereu în mişcare

când mi-e dor
primăvara deschid o singură fereastră
când mărul vrea să fie înflorit
tot

Anne Marie Bejliu, 28 decembrie 2015