Tata

Uneori ajung să-mi doresc să am vârsta omului cel mai bătrân din lume, să se poată opri la un moment dat mişcarea roţii vieţii. Spun acest lucru nu pentru că aş avea vreo intenţie necurată a vreunui gest nesăbuit asupra mea ci pentru că în multe clipe ale vieţii mele părăsesc lecţia răbdării, chiulesc de la ea şi imediat se declanşează furtunile, iar fricile îşi înteţesc dansul prin întreaga mea fiinţă. Pun mâna pe taste şi încep să scriu, şi pas cu pas, simt cum tensiunile le dezbrac, aşa cum dezbrac o haină murdară, cu diferenţa că pe ele nu le mai spăl, le las să fie înghiţite de pământ şi sper, sper că vor deveni altceva mai bun, ceva benefic vieţii.
Mă sperie această viaţă din ce în ce mai mult şi îmi rămâne să mă bazez numai şi numai pe echilibrul primit dar infinit prin codul genetic. Altceva nu mă poate elibera de fricile acumulate în toţi aceşti ani în care mereu am sperat - fiind optimistă - că va veni ceva care mă va scoate din mlaştina neputinţei în care mă tot zbat de prin 2003.
Viaţa merge mai departe cu bune şi rele, toate având rolul lor  bine stabilit de cerurile uneori aparent închise, alteori larg deschise şi toate alergând ca un fulger în inima mea.
Nu pot spune că iubesc viaţa sau poate că o iubesc în felul meu copilăresc de a spera mereu în rezolvarea situaţiilor toxice sufletului şi spiritului.
Trupul acum mă doare şi mă doare şi mai mult când se adună amintirile dureroase. Mulţumesc Domnului pentru acest har sublim al scrisului. Este singurul meu liman în fiecare clipă în care ating cu tălpile răscruci de durere pe care cu greu le transcend.
Cineva mi-a dat un canon, canonul bucuriei. Fără să ştiu am intrat cu adevărat în dansul nebun ca pe o bancă din lemn de stejar în care îţi aşterni metafora vieţii iar caruselul porneşte şi roteşte totul cu viteza gândului universal. Sunt conştientă că acest canon nu-l pot desăvârşi pocnind din degete. Este canonul întregii existenţe a fiinţei de lumină în care m-a definit Domnul. Totuşi ştiu că pot atinge măcar câteva arce din spirala lui şi acele arce pot fi desăvârşite de omul care-mi sunt. Şi încerc să mă privesc de aproape, de departe, din interior şi în interior, să-mi analizez nu numai gesturile vizibile ci mai ales pe cele pe care le împlinesc înspre mine şi în mine cu mine punct cu punct.
Este greu acest canon dar cum cei mai buni şi mai înţelepţi oameni îl urmează cu inima deschisă, vreau să-l urmez, mai ales acum când acel prieten bun mi l-a definit.
Plecarea la Domnul a tatălui meu a însemnat o risipire a întregii mele fiinţe. Cu greu am reuşit să adun câteva fragmente din ceea ce sunt, să-mi păstrez echilibrul sau mai degrabă să păstrez clară imaginea acelei părţi în care el se manifestă în codul genetic. Plecarea lui tata m-a durut în toată fiinţa. Fiecare celulă s-a revoltat, fiecare neuron a ţipat noapte de noapte şi zi de zi: Tata! Mi-e dor de vocea dumnealui, de mâinile care îmi dădeau putere mereu să merg mai departe indiferent că gestica lor era aspră sau mângâietoare.
Tata a avut harul de a fi părinte desăvârşit. Spun asta pentru că pentru mine, educaţia prin puterea exemplului este esenţială. Tata ne-a dăruit mie şi fraţilor mei iubire, o iubire pe care şi acum o simt uriaşă, o iubire care îmi alină durerea, îmi ridică fruntea deasupra micimii umane, îmi ridică inima pe creasta cea mai înaltă a bucuriei de a fi fiică a Domnului.
Spunea cineva că păcătuiesc spunând primele rânduri din această scriere. Nu păcătuiesc. A fi sincer cu tine nu este un păcat. Poate că a dus-o gândul la sinucidere. Nu este cazul la mine. Nu sunt o fiinţă laşă. Dacă eram, dispăream demult. Există şi metode curate pentru a dispărea şi nimeni nu ştie că tu ai vrut să pieri. Am avut multe motive pentru aşa ceva. Dar nu, asta nu o voi face niciodată.
Sunt căpoasă şi prea curioasă să văd ce-mi mai oferă viaţa. Asta mă opreşte de la asemenea gest pripit şi în acelaşi timp de o laşitate fără margini. Să mă ierte cei ce au făcut aşa ceva, acolo unde sunt acum, dar nu-mi voi schimba percepţia despre sinucidere. A fost alegerea lor şi din păcate au plătit greu.
Revin la tata. Tata a fost pentru mine şi este încă bărbatul. Bărbatul aşa cum mi l-am dorit a fi de copilă. Un om cald, inteligent, frumos, înţelept şi nu în ultimul rând, drept. Un om curios dar tăcut, un om talentat dar modest, un diplomat, un luptător, un om cald şi tandru şi iubitor şi mai ales, un om care a respectat oamenii, durerea lor, nu le-a călcat în picioare trăirile, nu a furat, nu a înşelat. Şi asta o viaţă de 85 de ani. A plecat demn alături de oamenii care l-au iubit şi l-au respectat. A refuzat să fie dus la spital pentru că la spital a fost umilit. Şi-a dorit să moară în casa pe care a iubit-o şi a ridicat-o cu multă sudoare, a muncit până aproape de ziua fatală a accidentului care i-a adus sfârşitul.
Tata a fost un Om, un fiu al Domnului, profund credincios, dar care niciodată nu a vorbit despre credinţa dumnealui. A trăit-o şi i-a respectat canoanele fără să se lase vreodată umilit, poate doar când era fără apărare cum a fost în spital, călcat în picioare de oameni murdari sufleteşte. Chiar dacă i-a ajutat, nu s-a răzbunat decât prin tăcere şi plecare în linişte.
Repet: Tatăl meu a fost Om.
Asta mă face acum să mă ridic iar şi iar chiar dacă uneori pic şi mă târăsc spre liman. Tata îmi spunea mereu să ţin fruntea sus în orice situaţie mă aflu. Este bine să păstrezi Ochiul Domnului curat. Acesta era înţelesul spusei dumnealui şi nu să ţin fruntea sus din mândrie neghioabă.
Mi-e dor, mi-e tare dor. Pe 31 ianuarie se împlineşte un an de la plecarea dumnealui la Domnul.
Lumină sufletului tău, Tată!

Anne Marie Bejliu, 31 decembrie 2015