în acelaşi trup

vegetez într-o culoare
a cărei nuanţă nu reuşesc să o definesc

ştiu că este formă de gând
simt forţa atracţiei ei
mă lupt ca o muscă
în plasa unui păianjen care
oricât de graţios ar fi ucide prin sufocare
insecta al cărei limbaj omul l-a redus la zzz

încerc să ies. aleg varianta
labirintului cunoscut sau aproape cunoscut

uneori reuşesc să scap
şi totuşi
printre atâtea fire care-şi cresc
numărul infinit
sufocarea se accentuează

nu mă recunosc în teama aceasta
autoindusă
prin trupul prezentului care
a devenit caracatiţă şi hidră
în acelaşi trup

pe cine frunză să chem în ajutor
în afară de mine însămi
atunci când
vreau să ridic de sub tălpi colbul

cad
în el mă scald ca o vrabie neştiutoare
când printre umbre privesc
urma inimii
ştiu că că m-am ridicat demult

şarpele aşteaptă cuminte
în colţul întunecos al ochilor foamei de lumină
îmi vorbeşte calm

Anne Marie Bejliu, 4 octombrie 2015