cum am reuşit să râd

de când ai plecat muşcă din mine timpul cu sete
ştiu că nu există
ceva din sensurile lui atacă şi doare neîntrerupt
mulţumesc mamei că luptă cu sine pentru a ne fi

liberă să urlu aştept semnalul eliberării
cândva un copac va deveni talpa
sau miriapodul care-şi trage seva din materia
în care mă zbat să rămân om

viermii cunoaşterii aţâţă flăcările
undeva trompeta sună a linişte
zgârie norii din tabloul niciodată finalizat în care
o cheie atacă tâmplele memoriei o obligă să cânte

mima începe
zâmbesc spectatorilor simt cum pe ziduri
urcă un copil fantomatic

râd la atingerea jocului lui
strănut împroşc anotimpurile cu mine

mim am fost mim păstrez tradiţia umană a fericirii
caut bucuria neîncetat chiar şi atunci când
lângă mine pe banca aşteptărilor îmi dă coate

Doamne cum am reuşit să râd când în mine
pădurea se umple de urletele lupoaicelor
în căutarea puilor cum

Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015