pe frunze de jad se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului, când vrei să eliberezi sufletul de nătângele crispări ale urâtului din om, emanat zilnic prin rădăcini de cuvinte, de gesturi, de sunete bâlbâite.
pe ramura dintâi a creştetului credinţei simple, neîmpovărată de transcrieri ale demonilor dorinţei de dominare, te regăseşti, linişteşti, trăieşti, profunda pace a gândului.
pe o latură a cuţitului-sabie călăresc amintirile şi vrei să le păstrezi aroma. nu aroma. sună dulceag. esenţa celor ce se impune a rămâne neştirbite.
mă repet la nesfârşit pe unde gândul dezvoltă idei ale propriilor nevoi de eliberare din mlaştina în care cercuri materiale pline se tot învârt, într-o sferă a iluziilor exprimate cu voci stridente, nepotolite în chemarea lor stranie.
mă rostogolesc o clipă precum capul Sfântului Ioan Botezătorul şi sper să mă pierd printre lăstarii întunericului, pentru a avea o clipă de taină în aprinderea flăcării mărunte a lumânării vieţii acelei realităţi a inimii, a visului din visul din vid, unde cerul ascuns în mine uită repetabil, până la permanenţă, furtunile. păstrează arderea trunchiurilor de copaci loviţi de fulgerul gândului transformării trezirii, trezviei, pentru a reapare neatinşi, umbre curate a înfloririlor prin primăveri ale spiritului.
m-am săturat de stagnări, de tumbele prin iarba amară, de spectacolele de circ ieftinite de spectatorii care aplaudă vioi orice banalitate.
pe frunze de stejar se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului. jocul continuă în rostogolirea unei ghinde între două fărâme ale aceleiaşi pietre. ghinda caută colţul zidului în care piatra unghiulară reîntâlneşte întregul, în crucea valului dintâi.
într-un vers învelit în bucuria ţărmului cunoaşterii, marea sărută tainic aripile pescăruşului şi scoicile nu întârzie să apară. copii ai sărutului lor, lasă cântul tălpilor să-şi împlinească bucuria în trupul de sunete.
uitarea este prinsă în arcuşul unui violoncel când scaunul aşteptărilor prinde rădăcini în nisipul ţărmului bucuriei.
pe pat de alge, soarele încropeşte hrana gândului. amar şi liber este rodul. se leagănă timpul între cuvânt şi verde până când îngerul copac îşi redeschide larg coroana împărţind geometria vieţii în două trunchiuri: unul dens al căutărilor, celălalt precum bagheta dirijorului în simfonia infinitului iubirii de înalt.
pe frunze de cuarţ îmi aştern inima. o las să asculte simfonia iubirii de înalt printre rostogoliri de scoici când marea sărută aripile pescăruşului la naşterea unui nou alfabet...
pe frunze de jad se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului, când vrei să eliberezi sufletul de nătângele crispări ale urâtului din om, emanat zilnic prin rădăcini de cuvinte, de gesturi, de sunete bâlbâite.
pe ramura dintâi a creştetului credinţei simple, neîmpovărată de transcrieri ale demonilor dorinţei de dominare, te regăseşti, linişteşti, trăieşti, profunda pace a gândului.
pe o latură a cuţitului-sabie călăresc amintirile şi vrei să le păstrezi aroma. nu aroma. sună dulceag. esenţa celor ce se impune a rămâne neştirbite.
mă repet la nesfârşit pe unde gândul dezvoltă idei ale propriilor nevoi de eliberare din mlaştina în care cercuri materiale pline se tot învârt, într-o sferă a iluziilor exprimate cu voci stridente, nepotolite în chemarea lor stranie.
mă rostogolesc o clipă precum capul Sfântului Ioan Botezătorul şi sper să mă pierd printre lăstarii întunericului, pentru a avea o clipă de taină în aprinderea flăcării mărunte a lumânării vieţii acelei realităţi a inimii, a visului din visul din vid, unde cerul ascuns în mine uită repetabil, până la permanenţă, furtunile. păstrează arderea trunchiurilor de copaci loviţi de fulgerul gândului transformării trezirii, trezviei, pentru a reapare neatinşi, umbre curate a înfloririlor prin primăveri ale spiritului.
m-am săturat de stagnări, de tumbele prin iarba amară, de spectacolele de circ ieftinite de spectatorii care aplaudă vioi orice banalitate.
pe frunze de stejar se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului. jocul continuă în rostogolirea unei ghinde între două fărâme ale aceleiaşi pietre. ghinda caută colţul zidului în care piatra unghiulară reîntâlneşte întregul, în crucea valului dintâi.
într-un vers învelit în bucuria ţărmului cunoaşterii, marea sărută tainic aripile pescăruşului şi scoicile nu întârzie să apară. copii ai sărutului lor, lasă cântul tălpilor să-şi împlinească bucuria în trupul de sunete.
uitarea este prinsă în arcuşul unui violoncel când scaunul aşteptărilor prinde rădăcini în nisipul ţărmului bucuriei.
pe pat de alge, soarele încropeşte hrana gândului. amar şi liber este rodul. se leagănă timpul între cuvânt şi verde până când îngerul copac îşi redeschide larg coroana împărţind geometria vieţii în două trunchiuri: unul dens al căutărilor, celălalt precum bagheta dirijorului în simfonia infinitului iubirii de înalt.
pe frunze de cuarţ îmi aştern inima. o las să asculte simfonia iubirii de înalt printre rostogoliri de scoici când marea sărută aripile pescăruşului la naşterea unui nou alfabet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu