00:44
ca o armonică a cuvântului nenăscut
îmi retrag încet pliurile din lirica născută vie într-o seară dintr-un an demult plecat să doarmă în muzeul de artă al şirurilor clare.
nu plec nicăieri şi plec oriunde. cine-mi ştie cântecul mă găseşte.
inima bate repezit gândul dansează ca o târfă pe masa tăcerilor îngrădite şi mai ales cuvântul unic la braţ cu gândul valsează prin aleile parcului.
castelul de nisip zâmbeşte tainic apoi se prăbuşeşte în primul val adus de mare pe ţărmul cântărilor absurde.
armonica tace îşi închide zăvorul clapelor.
hotărârea delicată revine concentrând în ea neliniştea resimţită fragmente întregi de viaţă.
mă întorc în acelaşi port pe aceeaşi stinghie părăsită de verticală într-un punct fără bastonul de susţinere.
(oare avea nevoie de susţinere punctul?)
întreb şi liniştea îmi clarifică neclarităţile unei vieţi de care şi piatra de lună s-a săturat să-i privească alergarea printre orbite goale.
am noroc. undeva între lumina lumânării şi mâna care o stinge nefiresc există ruga şi crucea.
le ridic din colb apoi umplu pocalul valorilor cu încă o eroare.
se va transforma în hohotul timpului când privirea lui stă ţintă pe mişcările mele prin geometriile străinilor.
şi mi-a spus mama să-mi cos buzunarele. n-am ascultat.
acum alerg nebună prin pieţele tulburi cu tarabele golite de vântul indiferenţei să prind un petec de alb.
şi mama mi-a spus să-mi cos buzunarele...
am lăsat totul într-un i cât o lumânare din ceara albinelor grăbite şi-am fugit să mă joc
când voi mare...
mama îmi va spune iar şi iar să-mi cos buzunarele.
acum le-am cusut dar cum sunt aproape poet las mereu o zdreanţă de gând să prindă pe ea nisipul scoicile lumina din zborul pescăruşilor în căutare de firimituri de gânduri din azima sufletului meu.
şi mama mi-a spus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu