tăierea tâmplei

prin toate vămile văzduhului plimb cuvântul între două degete obosite de alergat pe taste
cu privirea îl aştern într-o za a hamului frazelor
mă ascund o clipă după înserare şi când unul din văzduhuri alunecă în vârful unui copac îi las cale liberă prin trupul meu
să-mi umple sufletul trupul urna plină cu cenuşa imperiilor de fărâme de linişte cu sunete
pe coarda chitării îmi las tâmpla pentru o tăiere adâncă a vitezei pulsului mereu accelerat de gânduri
haihui prin pădurea de mesteceni risipesc albul scoarţei copacilor 
trunchiuri înalte îmi măsoară trupul
mă aştern pe iarba fantomelor trecutului şi tac
cântecul meu fără rezonanţă în aerul oraşului umblă năuc printre trunchiuri
creşte liant între realitate şi vis până la bucuria tăietorului de tâmple.
aştern iar şi iar tâmpla pe coarda chitării odată sunetul va deveni atât de înalt
încât timpului pământean i se vor încreţi capetele până la zeroul din stânga al primului infinit curat
până la al doilea zerou mai trece apă prin canalele singurătăţii
mintea năucită şi ea de încercări agită o pană şi un penel deasupra unei pânze de gânduri-cuvinte ilizibile