îngheţ-dezgheţ

(gând de noapte 17 noiembrie)

îngheţ în cuvintele tale ca într-o groapă desăvârşit săpată 
un rost două infinite rosturi îşi dezleagă braţele 
deasupra timpului prea scurt 
plin de pământ simt inelul din adâncul trunchiului copacului
încerc să tremur scutur gheaţa 
eliberez inima de bătăile sacadate

ca o tobă vie de la circul de lângă parc
îmi simt inima acum

cânt ca un guguştiuc obosit în căutarea unui loc de dormit
mă împleticesc la fiecare pas pe drumul iubirii
sunt ca o linie uitată neîndreptată
poate spirala de foc este de vină acum nu ştiu

puţin mai târziu îmi aştern fruntea pe buzele cerului
sunt fierbinţi toate vuietele vântului

mai vine o iarnă un îngheţ un dezgheţ întârziat
plec răsucesc o cheie din bornele timpului
în poarta unui sărut imaginar
ascult răsăritului glasul înainte să renască
adorm pe pleoapele înroşite de gânduri ale apusului
înserării îi las cheia imaginar reconstruită de magul dibaci

Doamne cât îmi lipseşte un somn adânc odihnitor
acea odihnă de la capătul drumului
de dincolo de poarta sărutului imaginar

văd groapa desăvârşită săvârşită în arborele sângelui
un singur indiciu mi-ai lăsat între buzele cerului
şi gândul cheie răsucit până la desprinderea de strigăt

tăcerea aleargă şi acum
şchioapătă pe urmele pescăruşului
adoarme şi ea obosită în ivărul porţii

alerg odată cu degetele pe tastatura de nisip adun fulgii

cândva pe banca de piatră
vei strecura singur fulgii prin ochiurile de gând ale pălăriei magului

dezgheţ inima în groapa desăvârşit săpată de mâinile tale
o aştern ca pe o piatră preţioasă a sălbăticiei naturii
femeii cu ochii din cărbunele de foc al încercărilor
al poveştilor fără început cu finalul undeva
în punctul dintre buclele infinitului

aştept grafica ta să rotunjească lumea în care odată şi-odată
ne vom plimba răsfirând arborele gândului într-un poem unic

îngheţ-dezgheţ tâmplele când pulsul tău pătrunde noaptea tiptil
în inelul din adâncurile tainei iubirii
lăsându-mi în umbre şi ritmul sângelui tău
în aortele cuvintelor nenăscute