jocul podului cu apa

(gând de noapte 25 noiembrie)

Ascunzi în stânca mângâiată de valuri privirea şi apoi fugi spre înălţimile dorurilor tale adunate în sacii de oase albite de gânduri.
Te ridici în vârful picioarelor deasupra unui dig imaginar - tu eşti bătut de valurile vieţii de bucuriile şi tristeţile paşilor tăi prin iarba strecurată printre dalele caldarâmului vechi al amintirilor.
Îi săruţi cald vârfurile mereu înnoite de limanurile atinse şi râzi ca un clovn nebun înnebunit de frumuseţea unui zbor imaginar.
Clepsidra albastră a timpului tău devine pe rând colivia metaforelor colivia inimii colivia sufletului cu rădăcinile aeriene sufocate de asfalt.
Parcul sau umbra parcului te aşteaptă.
Păşeşti timid prin memoriile verdelui. Revine ruginiul unui octombrie cu tălpile arse de un soare straniu răspândit în întunericul fiinţei răscolită de gânduri prin cenuşiul unui noiembrie în care uneori - ca astăzi - trupul cerului surâde cristalin printre nori.
Paşii tăi se aud sunt apăsaţi şi cresc se arcuiesc mereu mai înalt mereu mai zvelt.
Prăbuşirile gândului în tălpi îi reduc readuc alinierea. Statica propriei umbre
se multiplică. Tiparul devine inutil şi tu devii inutil într-o manevră fără suport.
Căile alegerile devin mâini. Tu firul tors până la strigătul păsării negre apoi iar şi iar curbura tălpii readuce utilul şi pe tine te întoarce toarce. Devii ghemul de umbre răscolite de emoţii.
Nu mai ştiu în care moment ajungi să priveşti oglinzile apelor lacului. Acea fracţiune de viaţă îneacă umbrele şi lasă strălucirea fiinţei să fie să rămână. Tot atunci glasul timpului spune: Umblă. Şi umbli.
Doamne greşesc în vreun punct al poveştii al spectacolului de circ din parcul în care cupola metalică străluceşte cenuşiu?
Răspunsul îl aştept în buzunarul de vânt în care am ascuns cândva în copilărie curcubeul acela zdrenţuit. Cineva mi-a spus că păstrează capătul întreg în piatra de hotar a trăirilor sale - un kilometru zero centrat în inima timpului său. Numai valurile îi pot schimba spinul.
Privesc imaginarul joc al unui stabilopod cu valurile gândind jocul podului luat de ape
rezidit de mâinile mici ale copiilor care nu uită să ne trimită în fiecare dimineaţă la răsărit zâmbetul inimilor lor din purpura Iubirii lui Dumnezeu.

"Podul de piatră s-a dărâmat
A venit apa şi l-a luat
Vom face altul
Pe mal, în jos
Altul mai trainic şi mai frumos.

Câte mii de oameni
Au călcat pe el
Până să se nască
Puiul de cârcel
Care să primească,
Să primească-n dar
Forţa lui cea oarbă
Fără de hotar.

S-a dus vâlvoana-n
Miezul râului
Şi-a-nceput să urle
În vâltoarea lui
Apele repezi au
Coborât din munti
Făr' s-asculte sfatul
Celor azi cărunţi

Fără speranţă
Totul e pierdut
Podul de piatră
Trebuie refăcut
Vom face altul
Pe mal, în jos
Altul mai trainic şi maï frumos."

Mircea Rusu - Podul de piatră