(gând de noapte 24 noiembrie)
ia-mă Doamne
adună-mă odată într-un sac de pânză curată
cu gânduri emoţii stări învârtind roata vieţii
aruncă-mă cu palmele de cer
şi tălpile de aerul murdărit de uman
să-i simt arsura tainelor nicicând dezvelite
din pălăriile ciupercilor toxice ale gândurilor murdare
şi Doamne
iartă-mi plânsetul adolescentin
crede-mi Doamne maturitatea şi spune şoptit stop
mişcării inutile printre cuvintele orbilor
înţeleg taina cuvintelor curate
sensului celor aruncate de la pământ la cer fără inimi
nu-i mai prind nuanţele
devin surdă iar muţenia îmi coase buzele ca într-un sărut amânat
sau poate al uitării rostirii acelor două cuvinte blânde
am uitat să nu-mi fie frică a iubi Doamne şi rostesc mereu începutul
Doamne
în scenografia Ta există piatra de stâncă
care se prăvăleşte peste om când îşi cântă iubirea?
de câte ori Ţi-am auzit glasul în tăcerile trupului
nu am văzut piatra de stâncă
în Glasul Tău am văzut piatra lunii ridicând ecoul Iubirii Tale
până în vârful dorului de om până la bătaia primă a inimii
eliberată de limite absurde
şi-am mai văzut Doamne câmpia
primăvăratic înflorită când unul din macii Tăi
a redat bucuriei plinătatea
ia-mă Doamne şi adună-mă într-un sac de pânză curată
ţesută de mâinile mamei sufletului meu zbuciumat
stinge-mi cântecul în scrumiera idealului Tău pământean
stinge soarele alb şi lasă-l pe cel negru să ne fie gând
în inima tainelor pământului
reaprinde soarele alb
când primăvara fiinţelor va reîncepe nu în moartea vie
ci în viaţa vieţii cuibului de sori
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu