luntraşul visează

(gând de dimineaţă 10 noiembrie)

meterezele gândurilor cheamă sufletele
dansul copacilor s-a pornit odată cu răsăritul
nopţile adună frunze ruginite le îndoaie colţurile vârfurile 
se ating înălţimi de sunet cineva aruncă pietrele în râu
luntrea trece petrece luntraşul visează luna plină dansează
scena se schimbă corn de lună atinge răsăritul visul
călăreţ fără metafore în adâncimile suferinţei devine toamna
se adună frunzele în coşuri
nodurile se desfac legendele aleargă vrednicia nopţii
în palmele sufletului creşte
lumină în întunericul fiinţei şi o atât de grea sentinţă
pentru un vis în care mintea e fecioara târziului prea târziului din care
o lume se naşte moare încet scade noaptea creşte răsăritul strigă apusul
aleargă fiinţa cântă odată cu mugetul cerbului
pădurea înfioară călătorul
dansul copacilor nu încetează inelele aruncă încă un lemn
în focul de tabără al copiilor cu ochii din cărbunele rămas în urma arderii luntrei
luntraşul visează pe o frunză ruginită
aşterne poemul morţii tinereţii al morţii copilăriei pe o falie de timp finit
infinitul rămâne suspendat între a fi şi dincolo de a fi
scena nu se mai schimbă alergarea continuă între două goluri pline
cu un covrig în mână copilul cu ochii din cărbune
cerşeşte un bănuţ din gloria umanului
inutilă aşteptare la un colţ de stradă
nici o piramidă nici un cântec totul tace
târziu se anunţă toamna timpului ruginit

sursa primei imagini: http://danteworlds.laits.utexas.edu/gallery02.html