Gândesc la toaca de pe pământ - glasul trâmbiţei îngerilor pe pământ, a chemării către inima Cuvântului Domnului şi la clopotul din inima însingurării oamenilor uitând Iubirea pe poteca iluziilor, în trapul orelor secate de viaţa spirituală, înecată în glodul materiei din care ei cred că scot aurul , şi sarea, şi argintul fiinţei lor...
Nu voi tăia cortinele pieselor jucate până la sufocare de actori de mâna a doua, le-ar durea...
Doar le transform în velinţe albe pentru gânduri.
Caut visurile florilor şi frunzelor, şi păsărilor, când zborul lor răsună a plecare.
Poate lasă în urma lor în iarnă, un fulg din căldura dorului şi a iubirilor lor printre anotimpuri rătăcite.
Roadele, în pântecul lor, ascund misterele blândeţii toamnei, uitată undeva, pe asfaltul ascuţit al paşilor sufletelor rămase fără rod în ale frumuseţii.
Spirite neîmplinite, aninând zilelor sunetul sec al somnului inimilor lor.
Topirea nu-i a noastră ci, poate a umbrelor ce le purtăm fiecare cu sine. Noi...încercăm mereu o timidă înflorire-regăsire. Chiar şi-n iluzie. O frântură de linişte apoi pornim voiniceşte la drum.
Tot caut...
Nici eu nu ştiu ce, dar fragmentat, ceva ceva tot răsare în cale-mi şi... mă hrănesc binişor chiar dacă nu umple vadul. Mulţumesc de firimitură şi caut mai departe.
Care-s legi omeneşti şi care sunt ale fluturilor, ale aripilor, ale nepământului tulburat de cele omeneşti?
Îmi plac aleile pline de piatră-iarbă şi pământ reavăn...
Nu vreau privirii s-aştern asfaltul prin care copacii îşi înalţă rădăcinile ramuri ale visurilor inverse.
În înflorire o fi întâlnirea dintre visurile rădăcinilor şi ale coroanelor copacilor, când trunchiurile îşi nivelează nodurile?
greşeala...
dacă o repet,
voi ridica un zid
de care,
braţele timpului
se vor bucura,
crezând
că voi rămâne
în spatele lui.
voi repeta...
pentru a nu-mi
sparge oglinda sufletului,
de tăcerile-ţi colorate
în nerostiri.
Visarea nu aleargă să scape de tainele umbrelor, de tainele pământului. Le scormoneşte bine de tot, în fiecare fir de timp. Chiar de se-arată fulgerele, le desenez, le gust arsura. Tresare floarea, îşi pleacă tulpina dar ştie că soarele e mereu sus şi că un răsărit va veni în fiecare dimineaţă, dacă va ştii să nu gândească ofilirea ci să-i descopere şi înţeleagă taina, rostul...
Dar ce ar spune cel ce a mers cu capul plecat dar de multe ori l-a ridicat...?
Am mers cu capul plecat jumătate din viaţa parcursă până acum... Am găsit taina Iubirii prin băieţii mei. După ce au plecat la Domnul, mi-au lăsat braţele pustii şi un sac plin de iubire, de căldură, de tandreţe pentru a fi dăruită...
Cui? Nu ştiu...
Picătură cu picătură o dărui celor ce primesc esenţa ei din fiecare vers scris sau vorbă rostită în dialoguri. Unele seci, altele pline de mireasma bucuriei cuvântului, a culorilor, a sunetului.
Sunt fericită în fiecare firimitură de clipă, furată prin zâmbetul unui om ce-l ajut cu o picătură, să se reapropie de el însuşi, să se iubească.
Poate nu fur...poate doar trăiesc intens...
Plâng şi mă zbat în adâncurile fiinţei mele, atunci când înţeleg profund că sunt fiinţe pe această lume, ce au inima cu aripile retezate de ură, o ură de sine profundă, o iubire falsă de sine, o iubire-ură ce dărâmă grădinile pline de trandafiri ale pământului şi cerului deopotrivă. Sau simplu, ură.
M-am trezit odată cu Iubirea. Nu vreau să mai adorm, să mai cobor verticala.
Orizontala o trăieşte oricine. Eu vreau să învăţ a trăi deplin verticala. Încet, fără întoarceri.
Oare noi...iubim Iubirea din fiecare fiinţă ce călătoreşte pentru o clipă prin sufletele noastre?
Anne Marie Bejliu, 5decembrie2011
