luni, 18 ianuarie 2016

caraghioasă lume


cineva crede că trăiesc fără teamă
altcineva afirmă că am înnebunit
ba chiar mi-a construit dosar la psihiatrie
după ce a murdărit o grămadă de cârpe
și le-a spălat în covata publică
e caraghioasă lumea și eu odată cu ea
mă cern prin toate aceste nimicuri când știu
că moartea nu iartă nimic oricât rânjește
în luciul perfect al coasei
atacă frământă cosește iarba amară a omenirii
nu știu dacă are un program precis
și mai ales dacă ea este cea care l-a construit
înainte ca Domnul să-i cunoască fiecare mișcare
oricum lumea umană seamănă perfect cu cea animală
se ucid pruncii bolnavi lent cu inteligența diavolului
nu neapărat cu violență. mai mult prin absență
și mor prunci nenumărați
mai mor oameni tineri
am văzut cum cad la fel ca brazii și ca toți
copacii tăiați tot de oameni
am văzut cum numără furtunile copacii
acela cade acela nu cade și totuși
pe mulți îi îndoaie ca într-un salut respectuos
adresat fulgerului
parcă-i aud rugându-se lui, fulgerului:
despică-mă!
și nu, nu trăiesc fără frică. teama
o mai păcălesc eu cumva
doar eu o fabric inconștient și conștient
trăiesc mereu cu frică de tot și toate
mai ales de moarte. nu de moartea mea. de
moartea pruncilor a părinților a celor ce
inima mi-o umplu cu roua ființei lor
cineva strigă mincinos cineva umple gardurile
cu vopsele apoase
altcineva mă ia de umăr
la o plimbare prin pădurea de mesteceni
puțini sunt cei pe care-i las să mă plimbe foarte puțini...
mulți nu mai sunt
Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2016


























livezi de meri


a tăcut în mine grâul
acum lanul râde-n barbă
cu zăpezi pe chipul frânt
lancea nu mai taie brazdă
când atinge răsăritul
țurțurele se desface
și din el flacăra verde
tace tace și iar tace
unde chip de sfânt re-nvie
nici un ger nu mai răzbate
liberă năframa spune
povestește cum răzbate
chipul Domnului prin fina
împletire de minuni
sânge aer vis credință
re-nfiripă amintiri
crucea grea pe trup subțire
urcă drumul re-mplinirii
porți închise redeschise-n
ceruri colorează firea
și prin toate-aceste daturi
ridic mâinile la piept
las să curgă-n mine grâul
grâul verde-al lui prier
oarbă calc prin mine viața
nu simt nici răsfăț securea
tăind spicul tinereții
cum n-am fost vreodată lujer
cresc în mine bătrânețea
și mai sper Tu, Doamne-n viață
să-mi păstrez întreagă mintea
sufletul mi se desface
în livezi de meri pe care
numai Tu cu lacrimi rouă
le lași să rodească-n pace
Anne Marie Bejliu, 17 ianuarie 2016

gustul rămâne suspendat

m-am întâlnit cu moartea de atâtea ori
c-am început să-i pun tacâm la masă
analizându-i gesturile în amănunt
cum coasa și-o lasă lângă mine sau mă rog
lângă sufletul meu 
ei încep conversația. coasa sufletul
iar eu moartea și scaunul de sub noi
începem să degustăm mâncarea aceea
din care nu alegi nimic
gustul rămâne suspendat de tavan
ea îmi scrie un poem pe șervețelul ilizibil
eu îi șterg poemul și îi ofer tandru o scobitoare
Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2016

duminică, 17 ianuarie 2016

ating iar cruci și cruci rebele țipă


se-ascunde-n mine încă o povară
nedefinită urmă care-mi calcă talpa
și râd ca o nebună-n prag ninsorii
și vântului prea rece-al neschimbării
când printre-oglinzi pășesc și ele calcă
sunt ielele uitate-ntr-o batistă
s-au transformat acum într-o eclipsă
pe care calc amar visez ca-ntr-o revistă
publicitatea nimicului în care-mi bat
un gând sau două sau niciunul poate
nici nu mai știu, ideile sunt moarte
sau doar mai tremură un pic din toarte
ca niște amfore prea ample să se-ntâmple
cioburi frânturi de vieți frânturi de șoapte
mă scutur poate prea brutal din toate
prin viu mă strig și nu mă recunosc
ating iar cruci și cruci rebele țipă
odată corbul umărul umplea de joc
și vorbe nearticulate-n trombă
călătoreau pe buze-a sete, frate,
el s-a făcut cu mine-n plin și gol
să fie oamenii la fel ca ei cei negri
lucioși și jucăuși inteligenți?
privesc atent cum zi de zi se nasc iar jocuri
și jocuri ard prin mine mult prrea vii
mă sperie aceste clipe-n care
încerc să definesc totul în jur
și mintea-mi joacă feste. e răcoare
sau frig sau ger
habar nu am cum sunt
arunc din mine-acum o definire
rămâne sora gemenelor:
cântarea prin poveri
o cârjă-nchipuită deasupră-mi zboară
mă-ntreabă de ce-s proastă
de ce m-am chinuit
aș spune că mă-ncurcă în rostire
nu am curajul să recit ce-am scris aici
și totuși simt acut cum trece - alene
pe talpa obosită un pitic
anunță stins că printre noi e zarvă
și tac privesc în mine-adorm
iar mă trezesc și strig
se-ascunde-n mine încă o povară
nedefinită umbră
prin pasul meu coboară
sperând să îmi clădesc-un paradis
e-absurd e trist exagerat abstract
redesenez viața-n culori deschise
creionul fuge-n filă nepermis
din mine ies cuvinte
nu linii nici chiar puncte
e totul clar absurd prescris
Anne Marie Bejliu, 17 ianuarie 2016





miercuri, 13 ianuarie 2016

bandajul


să stai în vârfurile degetelor
mâinilor bandajate cu grijă
îmbrăcată sau goală într-o metaforă abstractă 
lipită de umbra unui bărbat iluzoriu
să iubeşti să-ţi fii să înfrunţi zidul
culorile umbrelor te îmbracă femeie
eşti bandajul gesturilor frânte
mai bine ia aparatul de fotografiat
aşterne-ţi trupul pe o pălărie de piatră priveşte cerul
şi uită sau încearcă să-i uiţi
căldura mâinilor nicicând trăită
visată dincolo de cortinele teatrului personal
în care tu rămâi
bandajul gesturilor frânte
actorul iese din scenă întinde palma
fotografiază bandajul
uită să zâmbească. amână...
Anne Marie Bejliu, 13 ianuarie 2016

oaia neagră


păcălesc timpul durerii
cu încă un fragment de tăcere
în mine simt cum sorb supa de metafore
o mie de gânduri transformate încet încet
în ceea ce mă defineşte
migăloasă căutare migăloasă absorţie
picante urmbre între euri
cred că m-am săturat de chipul ales până acum
acel chip lăuntric pe care poate că numai eu îl văd
poate că un număr infim de fiinţe îl întrepătrund
cu gesturile lor
habar nu am de fapt cine sunt
şi cât mai sunt obligată să mă suport
mă suport mă accept nu toată
numai o parte în care pot spune ceva
pot controla ceva
pot ascunde forţa iubirii din care zilnic
îmi trag toate ponoasele
unele sunt chiar frumoase pot fi pictate sau
dacă cineva îndelung răbdător
se apucă să scrie despre...
mai bine ar tăcea şi ar asculta sau numai ar
mima înţelegerea
decât toate aceste fracţiuni de linişte
absurd risipite pe câmpul gesturilor neterminate
într-o stare de groază de viaţa trăită până acum
las în mine să curgă privirile gesturile
le analizez le cern le usus pe frânghiile prieteniilor
mai fade mai profunde
apoi le arunc pe toate în cada cu verbe
curioasă din fire aştept acţiunile
turma de rostiri nu întârzie nicicând transhumanţa
grâul verde le aşteaptă muşcătura precisă
oaia neagră a prezentului le primeşte
albindu-şi lăuntrul cu soare
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2016

marți, 12 ianuarie 2016

Fragmente de iubiri / țărâna cere țărână/


Îți fixezi uneori un punct și speri să poți să ajungi să trăiești în el. Stabilești rigori mentale, stabilești așternutul strict, cu marginile atârnând pe laturile libere ale patului de cuvinte permise a fi rostite de buzele tale însetate de comunicare și apoi bucuros simți că începi să trăiești în inimă, după multe, multe încercări și căutări în ale iubirii, printre ființele care-ți străbat viața, care-ți împărtășesc formele de gând strâns conectate la existență. Unele dintre ele sunt sincere, altele joacă un teatru foarte bun pentru a te putea atrage în jocul lor parșiv. Pici și crezi că ai găsit ce aveai nevoie pentru a te simți o fracțiune de timp biologic, împlinit. Păcăleală zdravănă.
Totuși, după o vreme, realizezi că tot ceea ce ai stabilit mental se udă încet în depline emoții, trăite până la strigătul fiecărei fibre a formei de gând divin care ești și totul pică transformându-se în mod material, regretabil, într-o mlaștină de frustrări umane. Asta se numeşte acţiunea de construire a castelelor de nisip pe margine de ţărm de ocean, mare, univers apos.
Când începi să iubești cu toată ființa ta (nu spun necondiționat pentru că nu există, omenește vorbind, necondiționare), încerci să te controlezi să nu sufoci pe cel/cea către care lași să curgă tot ceea ce percepi că simți acolo, în intimitatea ființei tale. Previi în parte momentele în care o iei razna din cauza strictă a nevoii de acumulare de energie din izvoare greșite, din izvoare umane, în loc să cauți să rămâi conectat la Sursă. După ce se mai stinge focul îndrăgostelii, începi să raționezi și tot ceea ce credeai a fi povestea vieții tale sau fărâma de piatră a iubirii nemaipomenite rămâne de fapt o prostie copleșitoare pentru sinele tău. Îți ceri iertare sufletului tău încercat pentru că l-ai supus (pentru a câta oară, Doamne) unei asemenea experiențe, de care nu scapi oricât te-ai crede de cunoscător și târâș te întorci la viața braț la braț cu singurătatea. Pentru că în marea majoritate a cazurilor, simți o jenă interioară atât de puternică încât, preferi să te retragi discret,să te regăsești și mai ales să/ți readuci aminte tot ceea ce ai învățat pentru a putea păstra acel bun simț pe care sigur îl deții în codul tău.
Dar ce te faci dacă celălalt de fapt ține la tine în felul lui și vrea să continuie povestea, să te cunoască abia atunci cu adevărat?
Habar nu am. Știu că am lăsat mereu să curgă povestea mai departe chiar dacă au fost momente în care m-am certat groaznic pentru acceptul dat continuării.
Frustrarea în poveștile de să-i spun iubire, în care rațional ești conștient că apropierea materială nu are ce căuta din varii cauze, este greu de suportat. Ești obligat mereu să cauți soluții pentru domolirea instinctului de proprietate, a instinctului de dominare, a instinctului pământean numit nevoie de apropiere fizică. Te alimentezi de fiecare dată cu un vis imposibil, îl trăiești până când simți ușurare, eliberare, și o iei de la capăt cu toate de fapt.
Avantaj sau dezavantaj este în comunicarea la distanță și comunicarea strict pe căile energetice prelungi, care impun cu adevărat distanța și totuși simți o apropiere extrem de puternică între tine și acea ființă? Să fie asta trăirea iubirii cu adevărat? 
Atunci de ce Domnul ne-a dotat cu trupuri?
Este adevărat că înțeleg cum vine treaba dar, pământul din noi cere pământ și probabil că acest canon al diferenței dintre iubirea umană și cea divină este tocmai ceea ce ne determină când ajungem în acel punct stabilit de noi înșine în aparență, să iubim în sfârșit iubirea. Dincolo de aceasta, nimic.
*Fărâma de piatră” / fragment
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2016





:)) "I need a hero
I'm holding out for a hero 'til the end of the night
He's gotta be strong
And he's gotta be fast
And he's gotta be fresh from the fight"


luni, 11 ianuarie 2016

un fel de iubire



scaune trunghiulare triunghiuri
aruncate sub gânduri sub viaţă
sub mâinile obosite
tălpile ating creaţia
ca într-o răsturnare de ordini umane
şi tu râzi şi te joci mai departe
ca o formă de pumn
răsucit într-o inimă de corb
în plin joc
străfundurile fiinţei răspund
trupul încovoiat se desface încet
ca o formă de infinit pictat cu vopselele pline
de apa gândurilor
pe unde umbli călător neobosit
pe ţărm rămân mereu numai suflete
şi solzii cuvintelor tale înfigându-se în
unghiuri imposibile
deasupra tuturor puterilor accesate târziu
toate sunt în plină acţiune de retragere
la simpla ta atingere
tu râzi te joci eşti fericit orb impasibil
degeaba tot pentru că numai sunt decât
fărâme de clipe ale bucuriei de a iubi
restul se răsfrânge ca o caracatiţă a simţurilor
maimuţa de pământ lasă în jurul ei gropile
să crească apoi ferm
ridică zidul palorii metaforelor
le sparge ca pe nucile de cocos
bea laptele universului
la final
într-o coajă de banană se ascunde rătăcită
de sine căutându-te inutil printre rămăşiţe de tăceri
pe scaunele meditaţiilor superficiale
se adună grupuri grupuri de guri
setoase de minciuni poleite
maimuţa priveşte totul dintr-un punct
apoi muşcă existenţa de coada labirintului
care i-a fost dăruit parşiv de cer
pentru o falsă regăsire
Anne Marie Bejliu, 11 ianuarie 2016

http://yupi.md/riul-in-cinci-culori/


















duminică, 10 ianuarie 2016

straniu


stranie iubire a cuprins filele
şi fiecare nervură a copilei cu ochii din
cărbunele timpului aproape netrăit aproape trăit 
printre cioburi de vise
ea adună şi acum în poalele femeii
firele de iarbă cântă
cântă ca o pasăre uriaşă deasupra cuvintelor
din când în când scânceşte de dor şi lasă
deasupra umbrelor pacea
tace adesea şi-şi răsuceşte firele argintii
de la tâmplele care şi acum zvâcnesc iubire
către tine omule cu gândul printre poveşti
ea lasă tăcerile să-i învelească tălpile
cu bicele istoriilor
uneori cad seminţe şi ea scrie alteori cad
fructele interzise iar ea te lasă să îi cuprinzi
pulpele coapsele cu urma ta de astru din lut
încălzindu-i inima cu încă o taină încă un
gest aproape aspru de îmbrăţişare
dincolo de timp ea ştie că tu laşi
deoparte cortinele teatrului personal
te eliberezi şi cânţi cânţi anume
pentru timpanele închipuite ale inimii ei
şi ea
cu o cheie rotunjită la capetele răbdării
ea lasă să se umple borcanul aşteptărilor
cu încă o poveste şi alta şi alta...
undeva la fundul lui aştepţi şi tu golirea
sau seminţele altor poveşti în care
alte cortine îşi lasă capetele deasupra
măştilor clovnilor iubirii
Anne Marie Bejliu, 10 ianuarie 2016











îmi este-amar timpul acum




chiar dacă-n mine zac şi-ascult
alte şi alte povestiri
pe scurt sau lung nu le alung
mă scald în ele chiar sperând
să îndulcesc acele file
în care mă visam strângând
rodul iubirii şi-al tăcerii
firelor albe de istorii
în care prinsă-am fost sau sunt
cu optimismu-n baioneta
cuvintelor de-asalt strigând
la cer şi rădăcini incerte
te-aud cum îţi ridici castel
nisipu-i bun nisipu-i fin
apele toate-l spală-alene
uneori pietre cresc şi spun
că te-ai născut pe o alee
plină cu şerpi cu flori şi spini
măceaşa rândurilor mele
te învelesc zăpezi pe rând
şi paşi te calcă apăsat
tu laşi sub buzunarul stâng
la piept o blândă adiere
nu ştiu dacă iubire-i spun
sau numai vis de apă miere
un fagure de gând aştern
pe zdreanţa visurilor grele
şi-n fiecare zi aştept
cuvântul scris în arii strâmte
geometrii reinventez
de gesturi largi iubiri rebele
să mă trezesc să sper mereu
să nu mai văd cum mor pe rând
din punct în punct smulgând râzând
prin patimi viaţa-n file negre
Anne Marie Bejliu, 10 ianuarie 2016

Gustav Klimt



















joc de aruncări


din gând de apă aer foc
mai las o clipă îndoielii
să-i gust amarul printre ceţuri
să îi trăiesc aburul vieţii
apoi să-mi car în mine dorul
ca pe un sac de oseminte
pe care cerul mi-l tot creşte
fiinţei cu atâta trudă
mă-ndrept spre tine, îndoială
cu paşii siguri prin mocirlă
te gust te stinge-un vers sau altul
apoi apari ca o regină
în vârful crucii ridicate
de simţuri nicicând încercate
de tine-n plin
ce eşti tu îndoială-a firii
în tot ce sunt în tot ce cred
pământ de fiare şi de îngeri
rostogolind bile de cer
mercurul lor mă-ncântă lasă
acum să cred să sper să râd
apoi otrava mă-nveleşte
în tine iar şi iar la fel
cum să te-alung când cod îmi eşti
şi creşti deschizi sau poate-nchizi
ceruri înalte şi de foc
eşti ca un joc de aruncări
sportivii existenţei sacre
cu arealul frânt întreg
de certitudini şi de spaime
în fond în joc sunt cei doi saci:
iadul şi raiul care-n mine
dansează luptă ca-ntr-un meci
totul cade sau se înalţă
ştiu sigur ce final a fost şi este
şi va fi probabil:
eu ca un şarpe care-mi rod
şi capul coada ghemotoace
rămân în urma mea în lut
şi când din mine mai rămâne
un trup inert un sac uzat
mă voi juca din cer cu toate
voi râde mult şi voi uita
lacrima înserării mele
din dimineţi sau nopţi prelungi
în care răscoleam prin mine
şi-n ceruri crudul adevăr
să îmi închipui altceva
ar fi prostie nebunie
să-nşir cuvinte-n bancuri seci
sau un fragment de adevăr
în care să mă regăsesc îndată
mai las o clipă îndoielii
apoi o sfarm c-un pumn timid
ca pe o urmă a-nfierării
de-a fi femeie-acum secată
de moartea a doi fii şi toţi
să-mi povestească ce-i uitarea
iar eu întreb: tu poţi? tu poţi?




vineri, 8 ianuarie 2016

pot începe cu nu, poet al nesiguranţei


încep cu nu dacă în tine există a nu fi
acel verb "a fi" macină până ajunge la multe făini ale gândirii
în care mă rătăcesc de multe ori zâmbind poveştilor
înainte nu credeam în ele
înainte fiind copilăria şi paşii aceia mărunţi
pe care-i faci atent să nu cazi şi tot cazi şi tot
numeri cucuiele şi bubele de la genunchii prea mărunţi
să-şi lase rotulele în rugă lipiţi de pământ
freamătă copila în mine şi atunci îi spun că acum
cred în poveşti cred
pentru că ele nu sunt numai poveşti
ci un câmp minat cu seminţele vieţii
din el cresc sensurile metaforelor şi conştiinţa
tot acolo îşi lasă mereu esenţa
de o caut înnebunită de câte ori simt că
mă pierd de mine de tine de El, poete, de El
cel care e singurul liman în care mai pot crede
când văd poveştile oamenilor cum transformă
dimineţile în seri şi nopţile în zile nesfârşite
şi albe prea albe pentru a număra
câte morţi poate asuma viaţa
într-un vers ca de pe o tarabă cu nimicuri
cumpăr poveşti şi uneori
fragmente din propria-mi poveste
ciudat de necunoscută mie însămi şi ţie
ţie, poet al nesiguranţei vieţii şi morţii deopotrivă
Anne Marie Bejliu, 7 ianuarie 2016
Vladimir Kush Talks

joi, 7 ianuarie 2016

vis impecabil al albului


te ascult poet al nesiguranţei
şi al risipirii în cuvinte
încep să-ţi cunosc glasul
simt cum din mine se ridică literele
răbufnesc pe uşa din faţă
aleargă înnebunite să scape de sub taste
sau din mina pixului în care cred
atunci când vreau să mă aştern sub talpa
privirilor nedumerite a oamenilor a străinilor
sau pur şi simplu, direct pe zăpada care
acum se spune că ne-a împlinit un vis
un vis stupid al frigului
vis impecabil al albului
întreb în van de ce atâta gheaţă sub
mădularele care se zbat de teama căderilor
nu ştiu. calc pe gheaţa tăcută şi visez cum lunec
la nesfârşit spre alte lumi
pe care le-am trăit le-am gustat
înainte pacea mă aşteaptă
cu patinele în pumni
patinoarul nu-i departe
eu te ascult poet al nedumeririlor
răspunsurilor întârziate cu poştalionul
zăpezilor şi ele întârziate anul trecut
grăbite acest an
te ascult
Anne Marie Bejliu, 6 ianuarie 2015
Ştefan Câlţia - Zburătorul cu mantie roşie

femeia unicorn


uneori redescopăr că sunt femeie
cineva mă sculptează cu un corn în frunte
ştiu că am lovit multe praguri de sus 
cu fruntea
toate cucuiele s-au adunat
uite opera căderilor mele spre cer
el le vede
numai o clipă scutură pleoapa apoi dalta
cade sacadat ritmat
tăcut ca o inimă de femeie unicorn
în zad dar în dar zar şi digul de lesturi
creşte în spatele pietrei pe care el orbul
le lasă să devină altfel de artă
ca un poem răscolit de
palmele omului străzii iubind
femeia unicorn
Anne Marie Bejliu, 6 ianuarie 2016

luni, 4 ianuarie 2016

deportare


mă deportez singură dincolo de lume
pentru a-mi învăţa firimitura de sine în care ştiu
că sunt singură oricum
un singur ochi
rămâne mereu aţintit asupra mea
mişcă pleoapa, Doamne, măcar puţin
să simt dialogul viu
apoi aruncă-mă unde îţi este vrerea
poate înapoi poate niciunde
oricum locul nu mi-l găsesc
decât pe scaunul cu trei picioare
din care pe unul îl aud zornăind
cum aud stupul din care faguri de soare ies
metaforizându-mi viaţa
din când în când buzele mele arse de urât
caută fagurele. îl muşcă zdravăn
însetându-şi şi mai mult celulele de frumos
atunci îmi spui Tu să scriu. ascultătoare, scriu
Tu mă împingi de umeri spre file şi tot Tu
laşi izvorul să curgă
vreau apă, Doamne, apă. mi-e sete, Doamne,
mi-e sete
Tu îmi răsuceşti privirea către litere. eu prind
ritmul lor şi le aştern
nimic din ceea ce fac nu este al meu
al Tău este Doamne, totul şi prin tot mă rotesc
şi eu căutându-Te, căutându-mă neîncetat
Anne Marie Bejliu, 4 ianuarie 2016

duminică, 3 ianuarie 2016

scald


umbrela s-a răsturnat
ploile-şi dorm neliniştile dinainte de fulger
am adăugat căciula
sau ceva de acoperit timiditatea
natura care se scaldă în mine
lasă urme pe asfalt prin zăpada care
abia de acum se aşterne
nici un strop de iarnă
numai frig mă întreb de ce ca o urmă de apă
în sufletul tău imit pietrele
ele plimbă în paşi rostogoliţi frunzele crengile
rămăşiţele de rădăcini şi nisip mult nisip
ca pe un afiş al încercărilor nenăscute
toate cad în clepsidra naturii
care-mi scaldă lăuntrul
de câte ori cad mă ridic şi în mine ştiu
atunci că şi-a mai revenit un munte o pădure
un arc de pod a pornit către alt ţărm
când îl atinge dacă rămâne sau poate
dacă a scăpătat linia curbă a echilibrului
numai povestea o poate spune
totuşi unde încape un ocean între atâtea
limite impuse de Domnul trupului
gândul îl lărgeşte îi descoperă
nedeterminarea şi atunci
îl definesc simplu ca pe orice piatră care
plimbă într-un pas rostogolit adâncurile
pârâului de metafore
aşa se naşte în mintea măruntă
un poem
Anne Marie Bejliu, 3 decembrie 2015

luna cu burtă


neprihănit intri
în uitarea orbilor
sub pasul clar al apelor
prin fântâni virgine
te curăţă soarele
când răsărit şi apus
laolaltă
cuprind luna în braţe
lună cu burtă am văzut
când anul tocmai se năştea
iar eu cu mâinile
pe iubirea mamei
gândeam prezentului
scăpare
printre gratiile mentalului
mă strecuram la rându-mi
lăsam cuvântul
să-şi trezească semenii
pentru că umbra uneori
este un poem
în care
nimeni nu intră
nimeni nu iese
întreg
Anne Marie Bejliu, 3 ianuarie 2016
notă: cine a văzut luna în noaptea dintre ani, ştie că era 
o jumătate de lună de un portocaliu straniu 
şi la jumătatea aceea se adăuga o burtă.