traiectorii tipare

foamea reconstruieşte traiectoriile
fulminante izbucniri de orgolii
aşterne la un moment dat liniştea

se sună stingerea din trompeta falsităţii
şi toţi şi toate adorm
la comanda unui copac în cădere

pe frunze la analiza atentă a poliţiei gândurilor
piticul cu ochi din argint
regăseşte intenţiile bune înşirate de-a lungul
nervurilor arse de prostie

plec regretând că nu am învăţat tăcerea
în faţa indiferenţei

unul sau altul vine
îşi aşterne darul în cuvinte frumoase
apoi văd cum se risipeşte totul
ca în pumnul strâns deschis strâns
al magicianului din spatele tarabei de promisiuni

pe urmele unui gând
o metaforă roade un colţ de azimă demult mucegăită

verbul a fi răscoleşte prezentul
iar trupul otrăvit caută cu gura geometria perfectă
în care şi el se poate înscrie
obosit de căutări aproape inutile

megafonul răsună. minciunile se aştern
alinierea este perfectă
plec. în mine calmul se aşterne odată cu
foamea şi setea de linişte de mine
aşa cum ştiu că pot fi:
singură nelipsind nimănui fără rostiri
numai cu scrieri prelung lăsate
în cuptorul gândului dintâi

celelalte sunt resturi de tipare nepotrivite tăcerii
pe alte traiectorii poate voi fi... poate va fi...

Anne Marie Bejliu, 14 august 2015

din piatră

teoretic sunt om şi mă preling în salturi penibile
pe lângă cunoaştere
ea, ca o vulpe autohtonă 
se aruncă de multe ori în zăpada mieilor
mă prinde ca pe un vânat rătăcit prin nămeţi

simt cum loveşte zidurile de apărare
ale cetăţii umanului cu fragmente tot mai mici din mine
nu mă agit. îmi place
ridic în cinstea ei ceaşca de năucire

uneori mă zbat în ghearele ei dar gândesc
la schimbarea lor
am văzut-o vulture pe stânca iubirii şi mi-am spus
că mă priveşte

nu. nu era decât o statuie sau ca o statuie pe lângă care
treci îi priveşti orbitele goale de piatră şlefuită cu
migală de sculptorul orb şi el de atâta necunoaştere

îmi place cum sar aşchiile dintr-o piatră virgină
şi mai ales cum
ca un Pygmalion artistul şlefuieşte în tăcere piatra
până când
obosit de căutare
lasă singură femeia gândurilor să-l îmbrăţişeze

mi-ar plăcea ca lângă el să fie un fagure
plin cu mierea frumuseţii lui
să muşte din el să-i muşte geometria fantastică
apoi ca un murg al pietrelor
să alerge imaginar pe toată suprafaţa acelei femei
de piatră a gândurilor

mereu născută niciodată terminată
mereu aşteptată niciodată sosită decât atât cât
o atingere a unor orbite oarbe printr-o daltă
a adevărului

practic sunt femeie şi nu ştiu dacă
femeia este tot om atunci când
din piatra alegerilor zvâcneşte dureros printre umbre

cu pas agale mă îndepărtez de piatra pe care
sculptorul orb o loveşte cu migala unui vis neîmplinit
oval

Anne Marie Bejliu, 11 august 2015

mult mai târziu tot rotund

pe cuibul de berze
timpul dansează

primăvara crește între
cataligele lor

tălpi de întrebări apasă
tâmplele cuvintelor

dedesubt stăm cuminți
ca pe o bancă
prinsă de pământ
cu rădăcinile copacului
din care
lemnul ei a fost furat
șlefuit sau nu
așternut liniar oblic
încrucișat
ca un răspuns nedeslușit
al unui cod al încercărilor

pe cuibul de berze
toamna dansează

azi mâine mereu
va mai crește o rădăcină
în sinele necunoscut mie

îl voi numi vârstă sau poate
numai paranteză rotundă
în mijlocul tăcerii pe care
o ascult neîncetat
încercând să mă înțeleg

paranteza o voi închide
tot rotund
mult mai târziu când
pe marginile zdrențuite
al sacului plin de oase
crucea îmi va fi far

Anne Marie Bejliu, 11 august 2015

sorţi de violine

ca o pradă timpul
cântă în răscruce

sorţi de violine
în lemn bat iar tactul

tu îmi spui: ascultă
e vioara mută

păsări prinse-n clopot
răsucesc în fulgi
zboruri nenăscute
nici în gândul ierbii

floarea de cicoare
s-a născut murit

acum în imagini
o admir şi râd

amintirea-n umbre
ca o pată fină
de culoare creşte

cer şi soare-n pripă
mâna lui aşterne
pictor orb şi surd
vede şi aude
ceea ce tu-n clipe

laşi să treacă-n fugă
orb eşti surd eşti toacă
zgomot faci oriunde
pleoapele ridici

ca o pradă timpul
cântă la răscruce
datul împlineşte

Anne Marie Bejliu, 10 august 2015

dor de al meu tată dor de Cel Ceresc

te-am visat copilă
stând în prag de viaţă

erai o făptură
printre ploi de vară

visez aşa este
ploaia să răsune
ca o darabană
peste vieţi încinse

peste orbi prelinse
de înalt prea blând

acum mă sufocă
printre sensuri ample
coasa cu-al ei cântec
sec într-o cădere

continuă joacă
a durerii surde

liman întuneric
rar mă regăsesc

totuşi tălpi prin iarbă
roua o descântă

o aud amurgului
jertfă albă dată

înserarea-i lasă
pe tâmple o floare
izma lasă nopţii
parfum îngeresc

afine de gânduri
presară iar noaptea

coroniţa-i gata
visul curge lin
dimineţi de oarbă
trăiesc iar şi iară

mă cuprinde dorul
îmbrăţişarea-i strânsă
centrul se destramă-n
rugul bărbătesc

sunt şi nu-s din toamnă
las în mine cântul

dor de al meu tată
dor de Cel Ceresc

rămân tot copilă
în inima surdă
cântă ea continuu
dup-un somn firesc

Anne Marie Bejliu, 10 august 2015

imagine: Franco Giannelli – Dialog

un gând despre o istorie a tăcerii

îmi închipui că am fost cea cu care semăn fizic cel mai mult în lumea pământeană în care gropile astupate nu pot sufoca un destin.
călătoresc imaginar prin lumea ei, cea al cărei suflet a primit de multe ori lumina părinţilor mei în vizitele pe care i le făceau acasă, cu bucuria unei mame, nu a unei mătuşi (era mătuşa tatălui meu), poeta mai mult a copiilor, cea care nu ştiu de ce nu a lăsat să-i cânte cuvântul după cum spiritul ei cânta.
călătoresc ca o oarbă necunoscând-o, doar trăind-o profund, nedescifrat, cu o oarecare teamă de a nu pleca şi eu pe valul unei iubiri absurde şi totuşi, uite că povestea se repetă fără ca eu să fi întâlnit alături de mine pe cel care, pe cel în care mă regăsesc atât de mult. este ciudat cum după ani de zile mi se povestesc amănunte doar visate de mine despre ea, despre chinul ei sufletesc, despre renunţările la care s-a supus iubind
nu spun numele. este un om care a plecat demult, un om pe care-l iubesc abia acum simţindu-i dincolo de cuvânt tristeţea, bucuria, dezamăgirea, neîmplinirea, durerea. nu-mi permit să mă asemăn ei şi totuşi de undeva de la ea printr-un cod neştiut rătăcitor prin sângele care reaprinde viaţa arborelui genealogic m-a împins către uimitoarea lume a cuvântului scris.
poate voi prinde curaj cumva să scriu tot ceea ce gândesc despre ea, despre ceea ce numai simţirile ascunse mi-o readuc mai vie ca oricând în memoria neştiută nici de mine acum prea bine.
ceva a generat declicul prin care acum prind tot mai mult curaj să o gândesc, să o gust, să o palpez cu adevărat prin puţinele cuvintele arătate publicului cititor.
mi-e teamă şi mă bucură aceste lucruri. mă sperie şi-n acelaşi timp mă linişteşte faptul că mi-am adâncit cunoaşterea reală a propriului drum în scris. nu pot scrie poezii pentru copii aşa cum făcea ea. poate că drumul meu este numai către maturi, numai către sensurile încă nedescifrate mie de cer despre adâncimile posibile ale iubirii de oameni, de Domnul de natură, de verbul a fi, dincolo de amărăciunile vieţii, om.
la drum, Ană Băzăvană! (aşa-mi spunea tata şi-mi plăcea tare mult)

"Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile." - Otilia Cazimir

pas prin praf de cuarţ

legănarea leagănă
legănatul
eu legăn leagănul gol
şi plină este fântâna cu mâl
şi goale sunt toate în mine
acum
mă umplu cu tine
mă umpli încet
sau repede spargi
goluri de preţ
te umpli cu mine sunt goală
mereu
indecenţa-i arsura
într-un chiup de preţ

legănarea leagănă
legănatul în gol

braţe de vulpii în minte
îmi cresc
las totul pe-o parte
stânga urlă turbat
dreapta se-ndoaie
prin tine mă zbat

simţi gerul simţi flacăra
pleci în amurg

răsărit de şopârlă
cu cerul în piept

cercul fuge pe stradă
tu îl prinzi pe un braţ
râzi amiezii-n căldură
pe urmele gândului
pas prin praf de cuarţ

Anne Marie Bejliu, 8 august 2015

stabilopozi

stabilopozi de încredere se prăbuşesc în mare

pietre şi pietre şi pietre sub pasul care lunecă 
într-un înot al sufocatului

să las lumea, prietene să-mi văd de drum
să prind eu însămi algele cu tălpile obosite
să le port cu mine azi mâine atunci
acum mereu acum

râd şi plâng iar şi iar printre pilonii
rămaşi orfani de podurile înţelegerii

între noi toţi arcuri de bunătate
jucătoare la masa
cazinoului aproape demolat de indiferenţă

istorii cad în ape adânci poluate de oameni

prietene nu pot pleca oricum
şi mai ales mai ales nu pot gândi uitarea
pentru că nu mă iert
nu mă iert că m-am născut

n-am învăţat încă să las ruga scurtă:
Numele Tău Doamne
să curgă prin mine
fără praguri de blocaje iluziv aşternute

stabilopozi de încredere aştern
gândesc o rugăciune prelungită
din două cuvinte
ca un strigăt anume lăsat de El
în inima cenuşii în care sap
cu lopăţica de nisip uitată într-adevăr
de copila cu ochii din cărbunele toamnelor
care s-au aşternut cumva inutil
în inima mea

caut esenţa nimicului
al timpului uitării al timpului iertării de sine
-------------
dacă viaţa ar fi un cireş înflorit
câte s-ar mai schimba în lume
câte ar mai rodi în om?

Anne Marie Bejliu, 8 august 2015

investiţii

investesc sau mă investeşte nimicul
sau timpul acesta pe care îl tot îndes în buzunare

poate poate mă iartă şi nu-mi mai ia iubirile
simt cum blestemul surorii de taină mă apasă
apoi se desface în bucăţi mărunte
şi-n fiecare zi la câte o masă cineva mi le serveşte

de asta am început să nu mai mănânc aproape nimic
mi-e silă de orice
numai cuvintele le degust îndelung şi simt saţietate

cândva vei fi bătrână urâcioasă şi singură...
aşa mi-ai spus când erai supărată pe mine
pentru un nimic copilăresc

uite că ai simţit tu ceva şi acum se întâmplă

sau poate tu ai fost simplu mesager
în rărunchii pământului în care fulgerele
nu încetează să răscolească trăirile unei...femei

în fapt o copilă din care extrag zi de zi
o felie de fericire absurdă

să mă bucur sora mea de taină
că îmi mor toate fiinţele dragi

să fiu fericită că din mine
vlăstarele cresc încet dar sigur cu inflorescenţe topite
de canicula lumii de azi
apoi otrăvite de mângâierile sau biciuirile ritmate
ale unei veselii stranii

blestemul îşi desfăşoară miile de braţe otrăvite
şi ia şi ia şi ia la nesfârşit

m-am hotărât să las în pace orice fiinţă fragilă

o privesc o mângâi cu privirea şi îi las dreptul
de a trăi sau de a muri
cunoscând lumea în care alte şi alte blesteme
macină inima vieţii

Anne Marie Bejliu, 8 august 2015

nătângă

mă tot risipesc
în mod absurd
într-un joc al cuvintelor 
rostite

altele înghiţite zilnic
cu polonicul tăcerii impuse
autoimpuse

peste tot văd tarabele vorbelor
nimicului
înfig mâna în ele
să le simt compoziţia

ca un burete putrezit
încearcă să mă încânte
ca un chist uriaş al nonvalorilor
mă împresoară

unde să mai fugi
unde să mai încerci să scapeţi
călcâiele dorului de frumos
de curat de limpede
când buretele se întinde
se risipeşte sub tălpile tale

muşcă vârtos inima primăverii
cu încă o păcăleală de răsărit
o inflorescenţă a urâtului
părăsit pe gardul banalului

te cauţi copilă femeie
cu ochii din cărbunele toamnei
călătoreşti singură ameţeşti

pe umeri păsările lasă
urmele zborului lor nătâng

nătângă devii în loc să alergi
din celula vopsitorilor
de câmpuri cenuşii

Anne Marie Bejliu, 7 august 2015

eşti liberă

de ani de zile
mă tot strâng în mine

nu mai încap
începe procesul invers

şi chiar dacă rămâne
fărâma de teamă omenească
restul nu mai cuprinde
minciuna

deschid
toate ferestrele caniculei

între mine şi El rămâne
răcoarea muntelui
pe care
vrând să-l privesc
mereu mai de aproape
îl urc întruna
fără capăt de drum

uneori mă păcălesc
cu o sosire

o creastă mai înaltă
rătăcită în cale-mi anume
pentru a-mi deveni eu însămi
croitor de lux
pentru fericirile şubrede

aştept să termin urcuşul
pentru a spune odată şi-odată
bucurie, te-am întâlnit

eşti liberă să pleci
să rămâi

te trăiesc privindu-te
mă învii
trăindu-mă-n tine
veşnic

Anne Marie Bejliu, 7 iulie 2015

răzvrătire

mă răzvrătesc zilnic şi habar nu am de ce
pe mine timpul ăsta mă omoară sau am murit demult
mă răzvrătesc zilnic şi nu ştiu care-i
piatra de temelie a răzvrătirii
poate doar dubla prostie a omului
poate dublul gândului poate chiar crucea
pe care îmi răsfrâng viaţa mă incită neîncetat
poate că nu ştiu poate că ştiu
oricum
mă răzvrătesc zilnic pe acelaşi nor de plumb care
acoperă frumuseţea umanului neîncetat
şi creşte creşte creşte
cu fiecare gând şi apoi rostire a semenilor mei

(de nas să ne fie tuturor tot ceea ce facem strâmb. uf!)

Anne Marie Bejliu, 6 august 2015

Picasso

velă zdrenţuită

mă înşeală propriul nimic
îl iert apoi călătorim
el lasă umbrele pe umeri şi tace
eu îi smulg aripile reinventez o lăsare de moţ
foarfeca trăirilor simţiri îmi aduce
suntem ca o velă zdrenţuită
a unui vapor fără direcţie

cândva ne vom rătăci cândva ne vom întoarce
habar nu am ce mai pot gândi
despre toată această învălmăşeală
de emoţii
e viaţă asta ştiu sigur
în rest ca o moarte nimicul mă iubeşte
cu coasa lui de argint gheaţă şi foc

înainte nimic înainte timp

plecări sosiri în fond o adunătură
într-un singur punct prins între acolade
ca un sistem de forţe răzvrătite în a fi

Anne Marie Bejliu, 5 august 2015

imagine: Stânca velă
http://www.dozadebine.ro/stanca-vela/

scriu absolut ironia creşte

ca o graţie a încercărilor privesc zidul
mă tot doboară virgulele aleg punctele de suspensie
ştiu că e o idee mai veche

ştiu că tot ce spun e patetic sau are aparenţa pateticului

mă umflă râsul şi tac în buzunarele tale
suflă un aer de libertate zdrenţuită

aruncă-te spre mine pe urmă vedem ce se întâmplă
te iubesc şi o spun pornind de undeva
de la tăcerile prelungi

umăr la umăr se plimbă sub arcul acela
de care tu pomeneşti uneori

arareori sau adesea visez că şi cum şi mai ales când
unde nu mai contează

povestea se răsfiră pe treptele cetăţii
din nisipul unor gânduri răzleţe
nu mai contează absolut nimic. scriu absolut şi ironia
creşte pe buze

la adresa mea nici una nu mai rezistă. explodează fericite

uite că acum mi-e buzunarul plin de ele
vrei şi tu una?

Anne Marie Bejliu, 5 august 2015

cum să-ţi explic

uneori îmi amintesc că am doi pumni
două călcâie
şi pornesc aiurea prin mine
hălăduiesc o vreme în care tăcerea nu mă oboseşte
ba chiar mă mângâie ea nu sforăie nu pufneşte
uită să-şi potrivească glasul
ca un reproş că nu alerg şi acum
că nu ridic în fiecare clipă greutăţi

cum să-ţi explic sora mea de taină că am obosit

lasă-mi un timp mai scurt sau mai lung
după cum îţi cântă inima
în liniştea pe care tot încerc să o recuperez
apoi iar şi iar cere-mi şi cere-mi
luna boschetară printre minute banale să o aştern

am obosit soră de taină am obosit
poate îmbătrânesc mai devreme
poate că în mine a mai murit o sămânţă

aşteaptă şi tu altă primăvară în care
dacă trăiesc te strig eu
de la o fereastră cu gratii la alta

acum mă ascund puţin în mine. robotesc sparg dreg

pe tine te mai doare
sau eşti un actor mai bun decât mine

seara aceasta am privit îndelung fotografia
în care eram patru
şi eram fericită în târârea mea

acum mă târăsc pe verticală
şi nu mint nu mai mint
tot mă doare

Anne Marie Bejliu, 3 august 2015

oblica strânge pasul

răsturnare întoarcere
între buclele infinitului 

plimbare agale
printre fulgerele cunoaşterii
necunoaşterii
recunoaşterii neputinţelor

e un fel de a privi răsăritul
gândind amurgul
printre degetele apusului

disperă respiră aspiră
şi totul devine
un cerc mereu turtit
iar umflat
de visele neîmplinirii
răsturnat de şapte ori
în sine

odată văzut nevăzut
în culorile târârii
mersului pe verticală

oblica strânge pasul
strânge umerii
ridică fruntea mai târziu
spre stâlpul blocajelor

deschidere închidere
redeschidere spre nimic

întoarcere reîntoarcere
nici o coincidenţă
numai tulbură
furtunile copilului părăsit
în plină înălţare

răsturnare întoarcere
plimbare de-a lungul arcurilor
desenate de propria mână
de propria inimă
în pauza dintre două gânduri

totul este
singurătatea firului de lumină
pe un cerc renăscut

Anne Marie Bejliu, 3 august 2015

 artist: Antti Laitinen, Copacul cavaler

Edward Burtynsky

sursa imaginilor:

http://www.cotidianul.ro/arta-si-natura-265568/

sus jos sus jos

nu ştiu dacă-mi mai pasă de jocul degetelor celor care celor din fiecare clipă în care mă agit, ca un bastion al gesturilor banale sau mai rare
sunt ca o baghetă de cuarţ incolor în care totul se opreşte răspândind fum
uneori adorm pe laturile unui cuţit al principiilor ceva mai sănătoase  apoi mă răsucesc în (s)om(n) şi pic pe cealaltă latură
când arunc cheile de timpanul pământului răsună ceva necunoscut şi mă potolesc.
sting în mine furia domolesc şuvoaiele iubirii de om, apoi încet, încet mă privesc.
aproape că mă iubesc după o ură prelungită petrecută după două plecări grăbite, apoi celelalte care au venit le-am privit îndelung...
ultima încerc să o suport aşa cum suportă tija balanţei dansul tasurilor. sus jos sus jos ca un cântec ciudat alcătuit din coborâşurile şi urcuşurile şarpelui îndoielii, sau al şarpelui înţelepciunii, sau pur şi simplu al paşilor mei printre cruci.
m-aş ascunde, prietene. în mine m-aş ascunde şi, după o roboteală neîncetată, aş sparge coaja oului renăscând. dar uite că nu se mai poate renaşte în lava plină de otravă.  pur şi simplu zac pe leagănul aşteptărilor care mă poartă tot aşa: sus - jos, sus - jos. uneori încerc stânga-dreapta, să fie totală legănarea ca într-o cruce arzând în inima aerului pe care-l calc inconştient cu gândurile, cu faptele, cu gesturile pripite.
acum mă dezbrac şi mă aştern pe verticală măcar cu inima.
ei degetele le îndreaptă spre mine neîncetat. îi ascult cum ascult un cor de guguştiuci dimineaţa la ora şapte. îşi anunţă fiecare teritoriul apoi tac. mai târziu reîncep.
nu-i nimic. este dreptul la replică la propriile replici. ei cântă... cântă.

Anne Marie Bejliu, 1 august, 2015