Gânduri printre rânduri
"NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I" ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ "Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri"
duminică, 23 octombrie 2016
clepsidră umbră
în fiecare glas
e o izbândă-anume
un fir de praf
dintr-o clepsidră umbră
cândva s-a spart
acum se re-ntregeşte
liber să cânt
mă înfirip pe creste
floare de colţ
rămasă-n vânt ninsori
...................
petala aspră
lunecând pe văi
privire ascuţită-n
fiecare vârf
sunt stea amară
sau
ultim amurg
pictat de an
prin vii
---------------
o cruce-n care
se adună
întreaga turmă
de speranţe
urnă
în care stă cenuşa
umedă să curgă
cuvânt de dor
risipa unui pas
răsfrângă
întreaga viaţă
prin moarte retrăită
în fiecare glas
există-o simplă undă
din ce a fost
din ce-a rămas
în dungă
privirea răscolită
de un vers
sau de o rugă
din cartea sfântă
veşnica spirală
să ajungă
ovalul unei vieţi
clepsidră umbră...
Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2016
tu atinge amfora
lasă-mă să-ți ating fruntea cu viața mea
vei înțelege că te iubesc
printre sloiuri de gheață poezia nu tace
sculptează păsări neobosite zboruri
bătăi asurzitoare devin ritmuri de tango
înainte să umple marea de vals
tu atinge amfora cu privirea
dansul a început demult
duminică, 25 septembrie 2016
scoici de platină
zi de zi îi expira timpul/
el lăsa pe fiecare filă câte un cuvânt/
sau cifrele tainelor sale//
nici el nu mai ştia de unde vin/
toate acele cârduri de păsări tot mai rare/
în timp ce hrănea ceasurile/
cu sinele zdrobit între ziduri//
lăsa în urma lui mirul cunoaşterii/
şi pentru că iubea copacii/
ei îl primeau în dansul lor de câte ori/
le promitea picătura de apă/
lăsată mereu la rădăcina vieţii//
am intrat în căsuţa de piatră/
am simţit cum zâmbetul lui învelea/
toate punctele întunecate ale coliviei în care/
sufletul lui respirase mereu bucuria de a fi om//
în mine timpul şi-a pierdut aripile/
am rămas pentru o fracţiune de gând blocată/
chiar dacă toate simţurile îmi erau în alertă//
ştiam că trăieşte. ştiam//
am făcut un pas spre niciunde/
şi m-am oprit în faţa zidului/
pe care el lăsase amprentele/
tuturor zborurilor pe care/
le numea atunci plajele inimii sale//
în fiecare fir de nisip am intrat/
simţindu-i iubirea/
în fiecare fir de nisip am pătruns/
visând perla pe care el/
o tot sculpta şlefuia în plin vulcan creator//
m-am trezit în afara căsuţei de piatră/
cu mâinile pline de dor mângâind aerul care/
îmi povestea înnebunit despre zborul lui/
printre scoicile de platină/
ale cerului
Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016
poate numai Icarul ştie
bătrânul profesor privea peretele/ în sărăcia lui materia devenea desen/ desenul aerului prin tâmplele sale obosite/ uriaşul continuum al trăirilor/ umplea zidul din cărămizile vârstelor/ cu viaţă gândind moartea ca pe o luntre/ aşteptându-i pasul// tăcea privea îşi lăsa ruga să scapete/ printre boabele de muştar
ale iubirii de cer/ apoi colora fiecare fibră a gândului/ cu câte un fir de lavă// vulcanul aştepta prin colţuri de stânci/ nevăzute doar auzite/ numerele magice ale nerostirilor lui// ca un poem neterminat/ răbufnea mereu deasupra/ tuturor bucuriilor lui infinite/ şi-l răsturna ca pe un lujer matur/ printre bogăţiile verbului "a fi"// fiecare a venit a tăcut/ a furat câte un fir de piatră/ până când zidul a rămas umbră vis// prin el a izbucnit într-o zi soarele/ poate numai Icarul ştie
cât zbor înfiripase bătrânul profesor/ înainte să devină pasăre a focului lăuntric/ luând cu sine toate verbele pe care omul/ le macină în sine apoi le închide/ între pietrele fricii// lacăt pune/ şi codul rămâne mereu/ cel al fiinţei lui mereu setoasă de adevăr// ------ în fiecare dintre noi/ zace un bătrân profesor care încearcă să zboare/ printre arcuirile infinitului
Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016
Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016
duminică, 18 septembrie 2016
în mine taie cineva un măr prea copt
se tânguie
viaţa pe coasa morţii
lemnul copacului strajă
de frunze rădăcini şerpi
prin inima corbului
în inele răsună toamna
ca o prelungire de braţe
soarele stinge aprinde
melancolii
melancoliile ruginii
în cruci de cuvinte
se aştern
peste păsări zborul
Icarul
şi ceara candelelor
în ochi de copil modelează
jocul
în mine
taie cineva un măr prea copt
înţeleg viaţa
de pe marginea tâmplei curge
transpiră vieţile morţile
drepte înfig stejarului
umbra
pământul rădăcina şi taina
toamnei
prin cărţi ceaiul servesc
creaţia înalţă o clipă
încă îţi aparţine
verbul a fi
sau poate că
păcăleala
este ca o peltea
pe care
o întinzi pe azimă
înainte de
modelarea cuvântului
verbul a fi
sau poate că
păcăleala
este ca o peltea
pe care
o întinzi pe azimă
înainte de
modelarea cuvântului
pe tălpile tale
am citit prezentul
am citit prezentul
uite că a devenit trecut
şi
punctul acela
de prea departe
ne priveşte
şi
punctul acela
de prea departe
ne priveşte
mir laşi să coboare
pe rănile adânc încrustate
pe rănile adânc încrustate
piatra din care statuia
a ţâşnit
cred că zâmbeşte
sau lacrima
pe care o văd acum
mai clar
e ca o daltă fină
o sapă iar şi iar şi iar
a ţâşnit
cred că zâmbeşte
sau lacrima
pe care o văd acum
mai clar
e ca o daltă fină
o sapă iar şi iar şi iar
dar unde-i mâna care-i
poartă forma
crucea gândul izolarea
poartă forma
crucea gândul izolarea
creaţia înalţă o clipă
apoi prăbuşeşte malul
totul devine iar un tot
apoi prăbuşeşte malul
totul devine iar un tot
tu continui să-mi citeşti
în căderea pleoapelor
somnul adânc străjuit de
cuvintele nescrise
în căderea pleoapelor
somnul adânc străjuit de
cuvintele nescrise
eu continui să desluşesc
tainele hărţilor
de pe tălpile tale
altcineva ne citeşte
rândurile
şi scapă de sine
într-o fracţiune de creaţie
tainele hărţilor
de pe tălpile tale
altcineva ne citeşte
rândurile
şi scapă de sine
într-o fracţiune de creaţie
câţi radicali se vor naşte
surpând alt mal
născând alte ţărmuri
ca totul să fie iar un tot
un tot
surpând alt mal
născând alte ţărmuri
ca totul să fie iar un tot
un tot
Anne Marie Bejliu, 16 septembrie 2016
restul e tăcere
cu inima-n cub şi sufletu-n sferă
pe marginea timpului
răsucesc porii pielii într-un cuvânt
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată
pe marginea timpului
răsucesc porii pielii într-un cuvânt
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată
îl gândesc privind cerul
apoi centrul de foc al furtunilor interioare
apoi centrul de foc al furtunilor interioare
mă doare un punct
nu-l aleg niciodată
el mă alege
nu-l aleg niciodată
el mă alege
mă aruncă departe de el
transformându-mă într-un yo-yo
din carne oase articulaţii ruginite
transformându-mă într-un yo-yo
din carne oase articulaţii ruginite
ca un meşter priceput mă repară de fiecare dată
semnul binelui arcuieşte încercările
până la ki-ai-ul fiinţei
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu
al unui fragment de rău închipuit şi el
până la ki-ai-ul fiinţei
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu
al unui fragment de rău închipuit şi el
pe marginea timpului
cântecul rămâne să numere
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite
bucurie a mării
cântecul rămâne să numere
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite
bucurie a mării
implozie în cub explozie în sferă
restul e tăcere…
restul e tăcere…
Anne Marie Bejliu
fuga în derivă
adoarme viaţa
într-un pumn de vorbe
goale golite
risipind arome
pe farfurii se-aşterne-n
umbre toamna
cu vârste mult mai multe
spre niciunde
culcuş de gânduri
îmi voi face-adesea
sub talpa unui cuib
de păsări spin
cu jocuri nejucate
prea jucate pe o masă
ruleta fără capăt
să mă ţeasă
în pânza vieţii
lumină reculeasă
tocmai când rodul copt
dispare-n ceaţă
mă muşcă viul
mă ridic şi las
pe file aspre
cuvinte vechi
şi noi deopotrivă
se simte-n toate
rostul norul sensul
şi rodul minţii
fuga în derivă
Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2016
tăcutul orb
cândva tăcutul orb din mine
îşi va mai sparge-odată umbra
sub piatră se va potoli orgoliul
şi-atunci abia mă voi putea numi dreptate
dreptatea vieţii şi a morţii deopotrivă
prinsă în odgoane
pe un butoi cu pulberi prea încinse
mă răvăşeşte-un gând şi-l spun şi-aici
şi poate şi niciunde
răspunsul vine el de am răbdare
spiritul nostru-i un bărbat un clovn
sau o femeie răsucită-n coiful
aceluiaşi bărbat în care
totul s-a învelit în taine grele
lăsând doar trupul să-şi urmeze cale
printre geometrii de spini de mărăcini în floare
cu rodul neştiut anume
omul îi spune măr muşcat
pe care-un şarpe
în coborâre şi-n urcare îl mângâie
prea rece şi îl frânge
în palma omului şi-n file scrise ilizibil
într-o carte
cândva tăcutul orb din mine
se va prinde
şi-şi va mai sparge-odată umbra
căutând necăutând culoare
pentru o clipă albă-n care
va prinde-odihna-n pragul de răcoare
Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2016
sâmbătă, 17 septembrie 2016
Domnul Profesor Ioan-Mircea Popovici despre romanul "Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate"
Ideea autoarei este cuprinsă-n propria mărturisire: “Viaţa mea acum este o aşteptare
înfrigurată a unor plecări, apoi va fi a unei aşteptări a propriei mele plecări.
Între timp, am ales să scriu şi o fac atent, mai furtunos sau mai calm, pentru vindecare.
Acest roman, sau cum s-ar putea numi el, este pură autoterapie, pentru că în ultimii
patru ani am avut şi bucuria şi amarul pe care le găseşte fiecare, atunci când caută
un punct de sprijin, dincolo de credinţă, un pic mai jos, într-o fiinţă umană”.
Un celebru citat al lui George Bernard Shaw spune: “Dacă tu ai un măr şi eu am
un măr şi facem schimb de mere, atunci tu şi eu vom avea în continuare un măr.
Dar dacă tu ai o idee şi eu am o idee şi le schimbăm, atunci fiecare dintre noi
va avea două idei!”
Această carte este o ilustrare a acestui citat.
Comunicarea cu autoarea a inceput cu o problemă de iconografie.
un măr şi facem schimb de mere, atunci tu şi eu vom avea în continuare un măr.
Dar dacă tu ai o idee şi eu am o idee şi le schimbăm, atunci fiecare dintre noi
va avea două idei!”
Această carte este o ilustrare a acestui citat.
Comunicarea cu autoarea a inceput cu o problemă de iconografie.
"Ioan: - Vezi dincolo de unicorn însemnele din icoană. Vreau și eu să știu chiar acum.
În loc să stăm în neputințele zilei, pe urmele integralei cu făina de 7 nule, dăm drumul
la bila Arhanghelului Mihail, pe scara muntelui de cretă a Tympului, cu nodurile lui
acum și atunci, pe cercul magic al bucuriei, să fie-n binecuvântare după credința ta.
Spune-mi ce scrie pe bila Arhanghelului și-n plus... portativul Y-ului, ține-n el taina
cântecului… izvor de bucurie-ți doresc prin proba "întru bucurie". Poate-ți pare
ciudat, dar icoana aceasta mă interesează, pentru că este un fel de traducere divină
a sintagmei mele "am dat drumul la bilă", care se rostogolește-n interiorul meu
pe atâtea scări pe care le găsesc în afara mea ca și cum.
Anna: - De fapt, drumul la bilă a fost dat de Iisus omenirii, întru credință, iubire,
adevăr, nu Sfântul Arhanghel Mihail. În unele icoane cu Mântuitorul, în mâna Sa
stângă ținea nu Cartea Sfântă ci o sferă. Poate că acea simbolistică iconografică
scotea în evidență natura sa divină alături de aura divină din jurul capului. Icoanele
ortodoxe cunoscute de mine de mică însă, în imaginea Lui Iisus pun Cartea Sfântă
în mâna stângă a Sa."
În cuvântul introductiv, despre carte, scriitoarea Carmen Popescu zice: “Prinse în
chenarul unei vieţi, două persoane antrenate voit, într-un schimb literar. Condeiul lor
are altă voce, altă dulceaţă, altă vibraţie. Sunt două suflete eliberate de bariere,
aruncate într-un caleidoscop care îşi schimbă izvorul de la zi la zi. Veşnic proaspete,
veşnic etalând stări împachetate altfel, într-un perpetuum mobile, visează să ofere
unul celuilalt din măreţia grădinii lor spirituale”.
Am alăturat imaginile celor două cărţi întrucât ambele sunt dialoguri cu conexiuni
şi inflexiuni din cele mai fireşti, cu noduri şi coduri etice, estetice şi-n aproximări
măsurabile.
E ceva vreme de când mi-am făcut casa la marginea Infinitului, pe scara Tympului,
pe treapta sărbătorii veştilor bune. Cartea aceasta este o Veste Bună atât pentru că-i
o carte scrisă cu inima, spre vindecarea rănilor, cât şi pentru faptul că literatura şi
terapia merg mână-n mână-n mână.
Vorba aceea: cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să-mi urmeze.
Uită-te-n calendar, ia darul tău şi urcă. Ceea ce Doina Uricariu a făcut pe 799
de pagini, Anna Maria Bejliu reuşeşte în 203 pagini, scriind o carte condensată,
tensionată, cu largă acoperire poetică şi problematică. Felicitări lui Doru Dăncuş
pentru starea de spirit din Editura Singur şi Autoarei pentru scările cultivate
cu Credinţă şi cu Dragoste.
De aici începe povestea, ca răspuns la întrebarea: de unde vine bila aceasta?
Ioan-Mircea Popovici, 17 septembrie, 2016
(Pe scara fără nume, încă un Nume)
În loc să stăm în neputințele zilei, pe urmele integralei cu făina de 7 nule, dăm drumul
la bila Arhanghelului Mihail, pe scara muntelui de cretă a Tympului, cu nodurile lui
acum și atunci, pe cercul magic al bucuriei, să fie-n binecuvântare după credința ta.
Spune-mi ce scrie pe bila Arhanghelului și-n plus... portativul Y-ului, ține-n el taina
cântecului… izvor de bucurie-ți doresc prin proba "întru bucurie". Poate-ți pare
ciudat, dar icoana aceasta mă interesează, pentru că este un fel de traducere divină
a sintagmei mele "am dat drumul la bilă", care se rostogolește-n interiorul meu
pe atâtea scări pe care le găsesc în afara mea ca și cum.
Anna: - De fapt, drumul la bilă a fost dat de Iisus omenirii, întru credință, iubire,
adevăr, nu Sfântul Arhanghel Mihail. În unele icoane cu Mântuitorul, în mâna Sa
stângă ținea nu Cartea Sfântă ci o sferă. Poate că acea simbolistică iconografică
scotea în evidență natura sa divină alături de aura divină din jurul capului. Icoanele
ortodoxe cunoscute de mine de mică însă, în imaginea Lui Iisus pun Cartea Sfântă
în mâna stângă a Sa."
În cuvântul introductiv, despre carte, scriitoarea Carmen Popescu zice: “Prinse în
chenarul unei vieţi, două persoane antrenate voit, într-un schimb literar. Condeiul lor
are altă voce, altă dulceaţă, altă vibraţie. Sunt două suflete eliberate de bariere,
aruncate într-un caleidoscop care îşi schimbă izvorul de la zi la zi. Veşnic proaspete,
veşnic etalând stări împachetate altfel, într-un perpetuum mobile, visează să ofere
unul celuilalt din măreţia grădinii lor spirituale”.
Am alăturat imaginile celor două cărţi întrucât ambele sunt dialoguri cu conexiuni
şi inflexiuni din cele mai fireşti, cu noduri şi coduri etice, estetice şi-n aproximări
măsurabile.
E ceva vreme de când mi-am făcut casa la marginea Infinitului, pe scara Tympului,
pe treapta sărbătorii veştilor bune. Cartea aceasta este o Veste Bună atât pentru că-i
o carte scrisă cu inima, spre vindecarea rănilor, cât şi pentru faptul că literatura şi
terapia merg mână-n mână-n mână.
Vorba aceea: cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să-mi urmeze.
Uită-te-n calendar, ia darul tău şi urcă. Ceea ce Doina Uricariu a făcut pe 799
de pagini, Anna Maria Bejliu reuşeşte în 203 pagini, scriind o carte condensată,
tensionată, cu largă acoperire poetică şi problematică. Felicitări lui Doru Dăncuş
pentru starea de spirit din Editura Singur şi Autoarei pentru scările cultivate
cu Credinţă şi cu Dragoste.
De aici începe povestea, ca răspuns la întrebarea: de unde vine bila aceasta?
Ioan-Mircea Popovici, 17 septembrie, 2016
(Pe scara fără nume, încă un Nume)
joi, 11 august 2016
şi atunci
toţi au privit prin soare
frunza de ferigă cum creşte
el a ordonat irizaţiile
ei le-au răscolit iar şi iar până când
ca o alternanţă a banalului
totul s-a închis într-o geometrie complexă
din ea răsare din când în când
cimbrişorul pădurii
ei le-au răscolit iar şi iar până când
ca o alternanţă a banalului
totul s-a închis într-o geometrie complexă
din ea răsare din când în când
cimbrişorul pădurii
el le redă glasurile
iar celor frustraţi le dăruie metafore
să le dezlege tâmplele
de nimic
iar celor frustraţi le dăruie metafore
să le dezlege tâmplele
de nimic
Anne Marie Bejliu, 11 august 2016
l-am privit pe om
cum dezlega tâmplele unui cireş
cu gura căscată fura frumuseţile
le mesteca grăbit
scria un poem al verii
strecurat printre primăveri
iluziile atârnau de ramuri
iar frunzele arse de secetă creşteau în irişii lui la loc
reîmplinindu-l
iar frunzele arse de secetă creşteau în irişii lui la loc
reîmplinindu-l
el stătea pitit după inelul al şaptelea
ridicând pleoapele grele de gânduri nerostite
trunchiul cireşului îl primea
ca pe insecta aceea tulburată
de propria-i naştere
ridicând pleoapele grele de gânduri nerostite
trunchiul cireşului îl primea
ca pe insecta aceea tulburată
de propria-i naştere
11 august 2016
ruleta s-a stricat
merge continuu ca un metronom
rostogolit prin inimile celor rămaşi
tu încă faci paşi pe apele iubirii lor
vii iar şi iar plin de lumină
înconjuri locul casei în care ai fost
ca un bulgăre din fulgerul cel mai rafinat
nicicând static
şi privirea ta umbla pe apele irişilor
celor care te-au iubit
tată al zilelor şi nopţilor copilei
cu ochii din cărbunele unui timp
bătut de vânt
îngenunchiere
- cireşe în inima copilăriei tale, suflete -
am îngenuncheat odată cu tine, suflete
când spiritul a vrut să ridice spre lună
câteva inele
prinse încă în trunchiul noduros
al copacului uriaş
m-am speriat o clipă că
le va lăsa să scape din palma lui de ger
atât de cald le-a aninat de urechile tale
încât
am sărutat inima lui de piatră
(cireşe în inima copilăriei tale, suflete)
a răsărit luna şi eu încă purtam în privire
soarele negru al sămânţei verbului "a fi"
tu ai ridicat în tine ziduri
odată cu mintea mea nebună
după scenarii
el le-a strâns pe toate
ca în buchet al uitării şi le-a aruncat spre el
zburătorul cu aripi de ceară
soarele l-a primit pe Icar-ul
primei măşti a fiinţei
apoi l-a renăscut
într-o scenografie complicată
acum îi privesc jocul
pe scena ovală a pământului
mă simt prinsă în arena unui circ
unde caii gândurilor
sălbatic înfig copitele în metaforele
vieţii
moartea
ca o secure uitată într-un lan de grâu
îşi numără victoriile
din filele unui septembrie în care
- întâmplător sau nu -
m-am născut
sau poate doar am înviat
pentru a mă întoarce mai puternică
în apele fireşti ale existenţei
vineri, 29 iulie 2016
omu-i simplu cuget
ard clipa pe ape
în geometrii aldine
în geometrii aldine
odată pasul cântă
fiinţa-n colb coboară
şi se ridică umbre
călătorii pornesc
a-mi fi strigare-n moarte
fiinţa-n colb coboară
şi se ridică umbre
călătorii pornesc
a-mi fi strigare-n moarte
şi-n viaţă încropesc
spiralele nebune
din maci de gând dormind
din maci de gând dormind
te chem iar răsturnare
valorile-mi sunt calde
esenţe de-nceput
valorile-mi sunt calde
esenţe de-nceput
şi-n fiece petală
mă regăsesc gemut
mă regăsesc gemut
cernută-mi este umbra
prin site dense grele
prin site dense grele
pe palmele-ncercării
păşesc adesea oarbă
păşesc adesea oarbă
când mama reînvie
după o scurtă moarte
reînţeleg că-n viaţă
spre bucurie curg
după o scurtă moarte
reînţeleg că-n viaţă
spre bucurie curg
din fericiri minciuna
se scurge ne-ncetat
şi-atunci las totul baltă
în ăst pământ otravă
cu oameni goi în sine
şi-aleg nou început
se scurge ne-ncetat
şi-atunci las totul baltă
în ăst pământ otravă
cu oameni goi în sine
şi-aleg nou început
de fiecare dată
blocaje-şi reîncep
dansul nebun de iele
blocaje-şi reîncep
dansul nebun de iele
mi-e frică-apoi iar calmul
se-aşterne-n fire drept
se-aşterne-n fire drept
trăieşte, mamă,
pasul acesta care
ne frânge
pasul acesta care
ne frânge
trupul între braţe
adesea ţi-l voi strânge
adesea ţi-l voi strânge
iubirea asta doare
şi-acel azi îl trăiesc
mereu cu spaima-n suflet
că omu-i simplu cuget
ales să umple spaţiul
şi colbul drumul cerul
şi-acel azi îl trăiesc
mereu cu spaima-n suflet
că omu-i simplu cuget
ales să umple spaţiul
şi colbul drumul cerul
i-un trecător ascet
Anne Marie Bejliu, 25 iulie 2016
în toată această nebunie a vieţii
îmi las păianjenul gesturilor
să ţeasă
când cred că s-a terminat
privesc spre gânduri
dincolo de marginile
materialului
în el rotesc mâinile
descriu cercuri largi care
o iau la fugă odată cu mine
descriu cercuri largi care
o iau la fugă odată cu mine
prinzându-mă
cu musca pe căciulă
o muscă a valorilor negândite
zuruie timpul
despre care se spune mereu
că nu există
cu musca pe căciulă
o muscă a valorilor negândite
zuruie timpul
despre care se spune mereu
că nu există
parcă-i musca parcă sunt eu
încercând să-mi rostesc numele
prenumele
şi atunci
încercând să-mi rostesc numele
prenumele
şi atunci
în toată nesiguranţa
crescută de niciunde
mă prind zdravăn
de propria mască
şi zâmbesc
crescută de niciunde
mă prind zdravăn
de propria mască
şi zâmbesc
aproape nimic nu se întâmplă
totul roieşte în jurul meu
totul roieşte în jurul meu
singur păianjenul gesturilor
ţese
şi ţese
pânza viitoarelor aure
ale încercărilor
ţese
şi ţese
pânza viitoarelor aure
ale încercărilor
şi mai ales
pânza tuturor alegerilor
pe care le voi face
prea devreme
prea târziu
sau la vreme
ridicându-mi din praf
mâinile
spre cer
pe care le voi face
prea devreme
prea târziu
sau la vreme
ridicându-mi din praf
mâinile
spre cer
Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016
clipa cuvântului dintâi
împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
reînvaţă să bată clapele pianului
pe urmă va şti să chinuie timpanele trecătorilor
de fapt, acelaşi eu
privind oglinzile înşirate deasupra unor principii
pe care le amuşin şi simt cum
mucegaiul le-a atins tâmplele învechindu-le
clipa cuvântului dintâi
reînvaţă să bată clapele pianului
pe urmă va şti să chinuie timpanele trecătorilor
de fapt, acelaşi eu
privind oglinzile înşirate deasupra unor principii
pe care le amuşin şi simt cum
mucegaiul le-a atins tâmplele învechindu-le
nu vreau să le schimb
pentru că în ele stă
sămânţa acelui "mereu prezent şi nou"
pe el îl doresc iar viu şi atunci
absorb toată vechimea principiilor
aşezate prin nişele peşterii
pe care o numim subconştient
pentru că în ele stă
sămânţa acelui "mereu prezent şi nou"
pe el îl doresc iar viu şi atunci
absorb toată vechimea principiilor
aşezate prin nişele peşterii
pe care o numim subconştient
şterg de praf propria-mi gândire
şi năucă mă îndrept spre altă poartă
fiecare treaptă îmi sărută tălpile goale
cu muşchiul unei inimi pe care o cunosc
dar nu-i aud bătăile mereu
şi năucă mă îndrept spre altă poartă
fiecare treaptă îmi sărută tălpile goale
cu muşchiul unei inimi pe care o cunosc
dar nu-i aud bătăile mereu
şi ştiu că pierd şi ştiu că mă pierd
risipindu-mi propria-mi inimă
pe sub tălpile oamenilor indiferenţi...
risipindu-mi propria-mi inimă
pe sub tălpile oamenilor indiferenţi...
împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
mă absoarbe nerăbdătoare
reînnoindu-mi bătaia inimii
adăugându-i încă o bătaie
încă un tril
al adâncurilor subconştientului
clipa cuvântului dintâi
mă absoarbe nerăbdătoare
reînnoindu-mi bătaia inimii
adăugându-i încă o bătaie
încă un tril
al adâncurilor subconştientului
liberă să cânte
clipa cuvântului dintâi
îmi plimbă în privirile uimite
imaginea tatălui a bunicilor a băieţilor mei
clipa cuvântului dintâi
îmi plimbă în privirile uimite
imaginea tatălui a bunicilor a băieţilor mei
lasă drept urmă a trecerii ei
un sărut în cruce adânc inserat
chipul mamei
un sărut în cruce adânc inserat
chipul mamei
mama surâde când îi citesc
şi uneori nu îi citesc
dar surâsul ei se păstrează
şi umple spaţiul până când
întoarsă în uterul cald cu toată fiinţa
o îmbrăţişez ca pe un copil
şi uneori nu îi citesc
dar surâsul ei se păstrează
şi umple spaţiul până când
întoarsă în uterul cald cu toată fiinţa
o îmbrăţişez ca pe un copil
Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)