Brian Crain - Dream Of Dreams

zvâcnet

 





o pată de lumină
rătăcită în colţul existenţei tale
e căzută pe strigătul tăcut
al unei petale de flori
pe fila de carte îngălbenită
în ceasul prim
al ultimului dialog cu cerul

noaptea răsună
în acea pată de lumină
înfierbântă ceaşca ciobită
pe care goală o duci la buze
când aşterni un cuvânt
în inima unei cărţi nenăscute

abia întredeschisă fereastra
primeşte furul felinar
ovalul luminii lui o înveleşte
cuvântul zvâcneşte în palma ta

e fierbinte pumnul strâns
în jurul poemului
se înalţă la deschiderea largă
a palmei
şi izbeşte de pereţi libertatea
închistarea

celula vopsită armonios doare

desenezi cerul dimineţii

cu privirile obosite de aşteptări
încerci o schiţă
cărbunele alunecă pe foaie

la final bila de biliard
aruncă în colţul ochilor poemul

fuge înaintea ta
pas cu pas îi atingi fuga
şi scrii

o pată de lumină
fugăreşte colţul existenţei tale
se ridică pe strigătul tăcut
al poemului
atinge fila îngălbenită
aşteptările
zvâcneşte dureros
într-o carte
nouă

Legenda Marelui Zalmoxis - din volumul cu acelaşi titlu de Florin Horvath

Sursa: volumul tipărit
"Lungit pe muşchiul crescut din asprimea stâncii, flăcăul visa, cutremurat din când în când de intensitatea vedeniilor. Visa cum Marele Zeu îl visa la rândul lui povăţuindu-l despre toate cele către care urmau să-l poartă paşii... În somnul Zeului se arăta un ou uriaş, în care lumina şi întunericul şi-au întins mâna ca într-un jurământ mut, deasupra altarului pe care odihneau cele trei potire.
Cel cu miere către partea luminii, cel cu apă neîncepută exact sub împreunarea mâinilor lor şi cel cu vin pe partea întunericului. Flăcăul simţea cum în visul Zeului bucuria era mai puternică decât îngrijorarea ce-l stăpânea în vis pe el...
"...dacă va şti să spargă oul va dobândi învăţătura prin care va înţelege şi legea luminii şi legea întunericului..." gândea zeul în somnul său, "...atât doar că lumina şi întunericul nu vor mai fi una, ci vor apărea şi vor dispărea pe rând, neîncetând niciodată să se nască. Abia atunci va înţelege că moartea e doar o minciună..."
În visul său, lumina a luat în pumn din potirul cu miere şi aruncând spre cer, a născut soarele, sub care flăcăul s-a încălzit o vreme fără a înceta să se minuneze. Apoi, soarele a întins mâna şi l-a transformat în copacul dreptăţii, bradul cu cetina mereu verde. Şi Zeul a surâs în somn gândind că bradul e bun şi flăcăul va şti să îl preţuiască.
Apoi întunericul a luat în pumn din potirul cu vin şi aruncând spre cer, a născut luna  către care  flăcăul a privit cu încântare, visând înăuntrul visului Zeului, cum luna a întins mâna şi l-a prefăcut în muntele tăcut, înăuntrul căruia grota încăpătoare i-a oferit adăpost. Şi iarăşi Zeul a surâs în somn gândind că muntele e bun şi flăcăul va şti să-l preţuiască.
Abia peste o vreme, în visul Zeului, lumina şi întunericul au luat deodată în pumni apă din potirul de la mijloc şi aruncând au apărut două râuri pe malul cărora mişunau sumedenie de pescari.
Când Zeul s-a întors în somn pe partea stângă, o parte din pescari s-au prefăcut într-o livadă cu meri, iar cei ce duceau  peştele  în coşuri s-au transformat în păsări care s-au deşteptat în faptul dimineţii şi în cântecul lor Zeul s-a trezit vorbindu-i:
" De aici încolo să iei singur aminte...când te vei trezi o să întâlneşti semnul şarpelui. Din înţelepciunea lui vei învăţa să iubeşti încă înainte de a şti să umbli."
În locul Zeului, în mijlocul cerului, a apărut un rug aprins din care curgea foc şi care s-a desfăcut în trei mănunchiuri. Unul s-a întors către soare, în timp ce al doilea s-a prelins o vreme printre păduri şi coline până s-a întrupat în făptura unui lup falnic şi alb ca laptele. La rândul lui, al treilea mănunchi s-a zbătut o vreme pe creasta muntelui până s-a întrupat într-un dragon fioros şi negru ca întunericul luând calea către prima peşteră.
Apoi flăcăul a căzut într-un somn adânc, netulburat o vreme, până când i s-a arătat acea vedenie care l-a întristat foarte: se făcea că din cele patru zări oşteni călări înveşmântaţi în fier şi purpură au împresurat mijlocul Poienii Sacre, căpeteniile înfricoşate ale seminţiei sale. Pe când stăteau gata să îngenuncheze resemnaţi, magii au înălţat fumul sacru de pe altarul jertfelor. Ofranda s-a împreunat cu razele fierbinţi transformându-se într-o roată de foc. Uriaşa învâlvorare sacră a prins a se rostogoli din ce în ce mai repede, de-a lungul şirurilor de oşteni ferecaţi în fier care, înspăimântaţi de moarte, au întors caii fugind fără a mai privi înapoi...
Teama din sufletele căpeteniilor a pierit cu încetul şi pe când toţi au îngenunchiat din nou, cuprinşi de uimire, din miezul roţii de foc s-a ivit o făptură  cu trup de dragon şi cap de lup ţinută în ascultare cu un lanţ de aur de el, flăcăul,  ivit lângă altarul de jertfă.
Atunci au prins magii a-şi înălţa străvechile incantaţii şi toţi cei prezenţi l-au venerat aşezându-i cele trei cupe dinainte. Înţelegând semnul Marelui Zeu, flăcăul a băut pe rând din fiecare cupă şi magii i-au dăruit simbolul sacru al puterii sacerdotale alături de sabia dreptăţii şi mantia de in topit, recunoscându-l drept cel ce era: mesagerul cerului aşteptat de veacuri."

The Secret Letter - Brian Crain

cât o felie

aud ecoul cuvintelor tale închipuire

să iubeşti rotund e un blestem blând
rotunjit între două cercuri
halouri ale aceluiaşi copac
între apa pământului şi apa cerului
te înscrii pe rând
în fiecare inel al copacului
apoi numeri pe rând
paşii măturaţi
de cuvinte născute
făcute
născute
făcute

unele sunt dălţi
ale sculptorului
altele sunt
penelurile pictorului
când furios când blând
când lumină
adesea întuneric

te ridici pe vârfuri
şi spionezi următoarele inele

numeri jumătăţile de paşi
de lovituri de daltă
apăsările blânde sau furioase
ale penelurilor

te îndepărtezi

în sala în care
vernisajul
începe cu cântecul unui poem
ajungi la şase paşi de nimic
împarţi paşii în versuri
apoi cuminte
întorci călcâiele
spre peretele oglindă
şi priveşti prelung ce a rămas

aud şi acum
ecoul cuvintelor tale închipuire

când iubesc rotund
sau mai degrabă oval
privesc
rodul loviturilor
şi al apăsărilor
în piatră
şi
pe pânza imensă
mă revăd filă cu filă
printre versurile fără cuvinte

sunt chei care respectă
ritualul închiderii
codurilor prea vizibile
şi al deschiderii
codurilor ilizibile
transpuse
în geometria frunzei de ferigă
în care am regăsit
culoarea sunetul şi cuvântul
îmbrăţişate

se spune închipuire
că îmbrăţişarea lor
atinge cu un zâmbet
infinitul artistului

artistul devine izvor
dalta devine munte
penelul copac
iar rodul ecoului
celor două arcuri de atingeri
devine roua dimineţilor
în care
omul îşi clăteşte ochii obosiţi
cât o felie de respiraţie profundă...

primul şi ultimul

din marginea cuvintelor nerostite
privesc rugul aprins în cerul inimii vieţii

rostesc
ruga simplităţii trăirii

nu mai adorm

mi-e dor de palierul curăţeniei fiinţei
înainte de ultimul şi primul zbor

şarpele urca şi cobora atunci
neîncetat

muntele îmi adună gândurile
apoi le prăbuşeşte în mare
între ultimul şi primul val al renaşterii

aştept deschiderea aripilor
încă ascunse deoparte
şi de alta
a mişcării şarpelui

sunt sinuoase lunecări
printre răspunsurile cerului

mărul copilăriei
umple arcurile aerului
cu mugurii frunzelor
bucuriei de a fi

în faţa ferestrei
aştern privirea şi ascult...

sufletul cântă
ochii se închid
pentru a-şi deschide larg
razele irişilor
prin zâmbetul luminii

soarele împarte
razele echilibrului

înserarea devine răsărit

apusul
dansează în vârful teilor

înflorirea se apropie

mărul înclină fruntea
odată cu vântul
într-o nouă şi curată rugă
prin adâncurile
care cântă obsedant vieţii
eliberarea
din chingile pământului

luna
îşi îmbracă haina de gală
- un cerc infinit reconturat
pe altarul nopţii

pleoapele devin grele
mintea adoarme
după trapul dogoritor
pe câmpul zilei

sufletul porneşte
morile de vânt
se joacă
la fântâna cuvintelor fără sunet

reaşează nuanţele
absoarbe bucuria izvorului
când rotunjeşte pietrele

spiritul salută
fiecare fragment al vieţii
cu albul unei noi dimineţi
în spaţiul minunilor
născute nedăruite
simţite
necunoscute fiinţei

van morrison - so quiet in here (lyrics)

Foghorns blowing in the night
Salt sea air in the morning breeze
Driving cars all along the coastline
This must be what it's all about
Oh this must be what it's all about
This must be what paradise is like
So quiet in here, so peaceful in here
So quiet in here, so peaceful in here
The warm look of radiance on your face
And your heart beating close to mine
And the evening fading in the candle glow
This must be what it's all about
Oh this must be what it's all about
This must be what paradise is like
So quiet in here. so peaceful in here
So quiet in here, yeah, so peaceful in here
All my struggling in the world
And so many dreams that don't come true
Step back, put it all away
It don't matter, it don't matter anymore
Oh this must be what paradise is like
This must be what paradise is like
It's so quiet in here, so peaceful in here
It's so quiet in here, so peaceful in here
A glass of wine with some friends
Talking into the wee hours of the dawn
Sit back and relax your mind
This must be, this must be, what it's all about
This must be what paradise is like
Oh this must be what paradise is like
So quiet in here, so peaceful in here
So quiet in here, so peaceful in here
Big ships out in the night
And we're floating across the waves
Sailing for some other shore
Where we can be what we wanna be
Oh this must be what paradise is like
This must be what paradise is like
Baby it's so quiet in here, so peaceful in here
So quiet in here, so peaceful in here
So quiet in here, so peaceful in here
So quiet in here, you can hear, it's so quiet

Arcuri

Te închizi în fiecare zi într-o ploaie deasă, fără lacrimi, fără zgomote inutile.
Strângi în timpane sunete neauzite, imagini nevăzute, plânsul altor fiinţe în căutare de tandreţe, de viaţă, dincolo de răutatea inutilă a unei lumi în cădere.
Mintea îţi aleargă ameţită de pauzele impuse de oboseală, printre amintiri.
Citeşti un text scris uimitor de rotund, de savuros pentru o literatură acum secată de bucuria şi iubirea reală pentru Scris. Îţi place. Îl trimiţi mai departe altora, care-l ignoră respectuos.
Ceva în tine zvâcneşte dureros.
Nu eşti omul care să apeleze la alcool pentru a-şi provoca plăceri false, femeia care se aruncă în virtual, în relaţii de o zi, două, relaţii în care să accepţi interminabilul compromis al morţii lente a trăirilor autentice.
Nu eşti mâna care se întinde dizgraţios, salutând duşmani şi prieteni, fără să cerni în salutul tău bucuria, tristeţea, încercările tragice sau comice ale celorlalţi.
Nu eşti...
Eşti... femeia care primeşte cuvintele pe firul nevăzut, cu un capăt în inima vie, în mintea mereu trează, în tâmpla răscolită de propriile patimi, de propriile dureri, de dorul care-şi intensifică manifestarea de ani buni, un dor de copii plecaţi pe alte tărâmuri, un dor de a fi femeie, de a fi iubire în propriul centru.
Învârţi un cerc banal între ochii aproape orbi şi te alinţi singură cu un vers, cu o imagine, cu sunetele pe care le crezi armonie. Laşi totul să curgă în trupul tău demult uitat de atingeri curate, voluptuos aşternute în clipele dorinţei.
Citeşti pe nerăsuflate versurile celor plecaţi sau rămaşi să plimbe umbrele în lesa cuvintelor, pe cei care lasă versurile să curgă odată cu durerea, bucuria, iubirea pe care o visează a le fi dar, într-un cerc banal din care numai inimile vii evadează, numai trupurile fără contur îşi regăsesc mişcarea...
Ondulatorie frică mă cuprinde zi de zi, de stagnarea într-un sistem de axe fără origine.
Ies. Rădăcini de copaci se întind prin ploaia zilei până sub tălpile mele umflate de atâtea aşteptări. Iubesc verticalitatea. Alunec zilnic în compromisul vieţii. Întind braţele în golul care se cască în vârful degetelor. Îmbrăţişez frumuseţea unor culori cântate de oameni în cuvinte, sunete, linii şi puncte, aşternute haotic sau nu, în construcţii ireale şi obosesc. Obosesc să-mi fiu izvor de gânduri, de idei transformate în bucuria de a fi.
Rodesc în livada timpului pământean sub ploaia acidă a unei uri necunoscute mie şi a unei bucurii de a fi arc în salteaua pe care Dumnezeu sare când şi când, pentru a o retrezi la viaţă.
Unele arcuri se rup. Altele îşi păstrează rezistenţa.
Jumătate din arc îmi este amorţit.
Cealaltă lasă saltul să devină din ce în mai înalt...
Voi transcede oboseala asta. Ştiu că voi reuşi. Ploaia mă înveleşte zi de zi în hohotul de râs al noroiului adunat pe marginea drumului... Calc pe el atent. Râd...

decembrie 2012

scârţâit de pantofi

 













mă rostogolesc
printre cuvinte destul de des
iau vieţii moţul înainte de primul pas
crăpăturile cresc între sensuri

infinite alegeri
îşi cască gurile a mirare în ochii mei

şi mă duc

mă tot duc la vale
măsurând miracolul supravieţuirii
printre rădăcini de canale
şi geometrii asurzitoare

mişcările lor antrenează
praful din palmele cerului

de la el pornire
toate scrâşnesc

îmi plăcea să ascult
scârţâitul pantofilor adulţilor
când prindeau nisip umed
pe tălpi

îmi place şi acum

ce nu îmi place
este că am rămas copil
învelit în scârţâitul pantofilor unui adult

faţa mi-a ars-o prostia
propria mea prostie
şi oboseala

am revenit
e curată
număr firele de păr albite

nu le smulg

le învelesc capetele
cu câte-o încercare a trecutului
a prezentului
şi râd
plâng
sau adorm cu ochii deschişi
aşteptând

6aprilie2013

Enigma - Deja vu

final de studiu

să-mi povestesc viaţa într-un spaţiu îngust
în faţa unei oglinzi din ceara trecutului
parfumată de un prezent anost
ce glumă sinistră
râd colţurile filelor şi hârtia îşi numără porii răbdării
sunt copil în vesta antiglonţ
a unui adult expus pe masa
din secţia anatomo-patologic
a fiarelor cu chip uman
biologic vorbind
trupul meu poate fi împrăştiat în mii de celule
farfuriile timpului
pregătite minuţios de oamenii de ştiinţă
le pot număra analiza firesc
aşezându-şi interesant ţigările
pe marginile drumului
pe care l-am parcurs până când
braţe zdravene
mi-au aruncat corpul pe masa metalică
scrumul le indică
bucuria tristeţea durerea
nimicul plinul răsplinul
totul
(aşa cred ei)

am noroc
lampa aceea cu multe becuri de deasupra mesei
taie camera în sferturi de obscuritate
şi lumină artificială
e un film frumos

nu-mi place

acţiunea începe de la Z la A
şi se termină
când toţi primesc aplauze pentru tabloul desăvârşit
al împrăştierii mele
se face linişte
oboseala lor clipeşte printre fumuri şi scrumuri
mâinile
pline de mine le-au spălat intens
sunt curate

privesc totul
din conul de umbră al saturaţiei sufletului
unghiul ales e aproape perfect
al lor e obtuz cu laturile tremurate
gândurile lor fac valuri
asta e cauza cred
studiul ajunge la capăt
stingeţi lumina vă rog
o sting

cine-a vorbit nu contează

studiul a luat sfârşit

Mike Oldfield - Women of Ireland

icoana

icoana din cartea deshisă-mi surâde.

o ridic între pumnii-amorţiţi

de cuvinte.

intru pe poarta cu ferestre de ceară.

păpuşile dor. tăceri în sete.

din foamea iubirii cobor.

mă lovesc de fiarele uitate pe trepte.

colţii devin fire de iarbă

şi-n frunte poartă cioburi de sete.

cu sete lovesc o treaptă uitată.

fulger îmi creşte

în pumni se ridică

lumină-ntuneric şi o pleoapă tăiată

se închide, se frânge.

icoana-i uitată...

redeschid o fereastră spre cupa secată.

icoana devine povestea care începe,

mereu cu acel blând...

"a fost odată..."

începuturi

eu nu înţeleg de ce nu ne urmăm
curgerea firească a cântecului sufletului
la început mi se impunea să scriu cu rimă
am văzut că mă înec
am ales un colac de salvare, am ajuns pe plaja părăsită
o scoică mă chema încet
m-am îndreptat spre ea
m-a lăsat să ascult marea
a fost de ajuns în spaţiul în care agoniile se ţin lanţ
au venit pregătiţi cu mere acre şi mult acid în vârful degetelor
tastau fără culoare, fără gust
înţepau lemnele aranjate de mine în focul de tabără al inimii
ei le rostogoleau până la capătul răbdării
am tăcut.
auzeam chemarea prieteniei
i-am răspuns
m-am întors
cu ochii larg deschişi mi-am continuat paşii cuvintelor
acum, acolo, singurătatea nu mă mai sperie
aştern când şi când câte un cântec
şi-l las alături de sămânţa gândului să prindă viaţă
pe plaja pustie scoica încă mă cheamă să ascult marea
rima păstrează cadenţa unui dans
îmi place
dar nu e cadenţa care-mi curăţă cerul, aerul
de ceaţă

tihnă

se-ncruntă omul
către cer
şi-şi uită în ţărână
trupul

picioarele
îi amorţesc
în legătura aspră-fină
a lenei rele
ce-a cuprins
întreaga lume-a
zilei sterpe

mai uită omul
între vieţi
să îşi ridice crucea-n
lună
să-i lase vârful
din lopeţi
de vorbe fiare
ce le-adună

între un gând şi altul
trec
nesiguranţa, frica,
sila
de-a fi ce nu-i e dat
a fi
între-ntuneric şi lumină

zâmbeşte omul
către cer
credinţa veşnic
îl animă
tăcută
ruga creşte-n el
lumina-l înveleşte-n
tihnă

în rug

văd tot mai clar că...

mai am cale
de mii de gânduri
de urmat
până când florile
apusului
îşi vor fi aşternut
mireasma
în căuşul palmelor
trecătorilor
pe lângă
sau prin crucea inimii
în care Domnul
îmi deschide
petalele florii vieţii

inel de cuarţ
din scoica unui cuvânt
neinventat
aştern
în calea pe care pasul
îmi este prea leneş
pentru a atinge
creasta cea mai înaltă
a valului
aştept în rug
arderea lesturilor
pentru a nu-mi mai fi
materie grea
cârlig şi nu covrig
cu un capăt ascuţit
de care să se prindă
frica, nesiguranţa, îndoiala
în mine însămi
şi în iubirea Celui care Ştie
a-mi rosti fără sunet
Calea

pe unde-apuci

te-ai risipit printre străjeri
luând carul de cuvinte-n
pumni
l-ai strâns
şi l-ai purtat prin lumi
cu inima-mpărţită-n
patru
din crucea timpului
te-ai dus
să porţi prin rug
prea întreruptă
linia frântă-a
unui drum

pe unde treci
să-mi spui odată
să-mi povesteşti
unde-i curată
cernita viaţă-a
unui trup

pe câte-alei
de gânduri laşi
străluce perla ta
de visuri
pe unde-apuci
să-mi povesteşti

urma-voi calea ta
de mâine...