Arcuri

Te închizi în fiecare zi într-o ploaie deasă, fără lacrimi, fără zgomote inutile.
Strângi în timpane sunete neauzite, imagini nevăzute, plânsul altor fiinţe în căutare de tandreţe, de viaţă, dincolo de răutatea inutilă a unei lumi în cădere.
Mintea îţi aleargă ameţită de pauzele impuse de oboseală, printre amintiri.
Citeşti un text scris uimitor de rotund, de savuros pentru o literatură acum secată de bucuria şi iubirea reală pentru Scris. Îţi place. Îl trimiţi mai departe altora, care-l ignoră respectuos.
Ceva în tine zvâcneşte dureros.
Nu eşti omul care să apeleze la alcool pentru a-şi provoca plăceri false, femeia care se aruncă în virtual, în relaţii de o zi, două, relaţii în care să accepţi interminabilul compromis al morţii lente a trăirilor autentice.
Nu eşti mâna care se întinde dizgraţios, salutând duşmani şi prieteni, fără să cerni în salutul tău bucuria, tristeţea, încercările tragice sau comice ale celorlalţi.
Nu eşti...
Eşti... femeia care primeşte cuvintele pe firul nevăzut, cu un capăt în inima vie, în mintea mereu trează, în tâmpla răscolită de propriile patimi, de propriile dureri, de dorul care-şi intensifică manifestarea de ani buni, un dor de copii plecaţi pe alte tărâmuri, un dor de a fi femeie, de a fi iubire în propriul centru.
Învârţi un cerc banal între ochii aproape orbi şi te alinţi singură cu un vers, cu o imagine, cu sunetele pe care le crezi armonie. Laşi totul să curgă în trupul tău demult uitat de atingeri curate, voluptuos aşternute în clipele dorinţei.
Citeşti pe nerăsuflate versurile celor plecaţi sau rămaşi să plimbe umbrele în lesa cuvintelor, pe cei care lasă versurile să curgă odată cu durerea, bucuria, iubirea pe care o visează a le fi dar, într-un cerc banal din care numai inimile vii evadează, numai trupurile fără contur îşi regăsesc mişcarea...
Ondulatorie frică mă cuprinde zi de zi, de stagnarea într-un sistem de axe fără origine.
Ies. Rădăcini de copaci se întind prin ploaia zilei până sub tălpile mele umflate de atâtea aşteptări. Iubesc verticalitatea. Alunec zilnic în compromisul vieţii. Întind braţele în golul care se cască în vârful degetelor. Îmbrăţişez frumuseţea unor culori cântate de oameni în cuvinte, sunete, linii şi puncte, aşternute haotic sau nu, în construcţii ireale şi obosesc. Obosesc să-mi fiu izvor de gânduri, de idei transformate în bucuria de a fi.
Rodesc în livada timpului pământean sub ploaia acidă a unei uri necunoscute mie şi a unei bucurii de a fi arc în salteaua pe care Dumnezeu sare când şi când, pentru a o retrezi la viaţă.
Unele arcuri se rup. Altele îşi păstrează rezistenţa.
Jumătate din arc îmi este amorţit.
Cealaltă lasă saltul să devină din ce în mai înalt...
Voi transcede oboseala asta. Ştiu că voi reuşi. Ploaia mă înveleşte zi de zi în hohotul de râs al noroiului adunat pe marginea drumului... Calc pe el atent. Râd...

decembrie 2012