***

floare de cactus
lumânări ard în ramuri
roade căzute

Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2015

seară de umbre

rostogolit fără umbră
bulbul de gând cântă tace arde
între a fi şi a rodi în cuiburi de corbi

**
zborul învaţă palma deschisă:
între litere drepte şi litere strâmbe
numai oameni cruci

***
între două pleoape
somnul trezeşte sufletul
sufletul ridică spiritul

ca tatăl copilul
la fel ca pe o pasăre crudă
zborul căderii din cuib

întâmplare încercare
viaţă şi moarte
într-o capsulă de ghindă

oul virtuţii tremură
se naşte iguana

semnul ploii încântă
canicula creşte

copilul nu zboară râde

în braţele tatălui jocul
începe
se termină
se aprind candele
totul tace

Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2015

în poante

balet cu coaste dezvelite
aproape suflet aproape cântec
trist vesel amestec de viaţă boală iar veselie 
totul se îmbracă acum cu fulgi pene
declarat îngerul adoarme pe banca
de piatră el tot din piatră

fulgi de piatră coaste de piatră
şi tu cel care rostogoleşti zilnic durerea
fulgi de răni pe piatră
şi ei din piatră rostesc
sensuri de piatră în apa de lemn

anunţ şoptit: o bilă de mercur
presează bulbul de sare apoi cade de pe
masa aşteptărilor în capul tuturor

regăsit sens regăsite semne
pierdută înţelegere cu coif

paiaţa urlă. spectacolul începe se termină
aplauze zgomot tăcerea toţi privesc
programul de balet cu coaste dezvelite

Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2015

 http://www.sculptor-neacsu.eu/descriere-sculptura/sculpturi-in-marmura-prima-balerina.html

...şi în bronz

descusut cusut cade

cusut de coapsa gândului bărbatul
visează umple cercurile cu vid
le încearcă rând pe rând
de săpun pline de heliu de plumb apă
durere plesneşte balonul şapte numărul îl are
încrustat tot mai adânc sare
bila în plasma care
se răceşte îngheaţă pumnul loveşte din piatră
bărbatul devine sau a fost
minciuna o înglobează în hrana nevie apoi viu
aleargă declarat înger pe dalele aleii
femeii balon cu balon el sparge tăcerea
o reface cu migală şi creşte

descusut cade. tot înger

Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2015

http://www.sculptor-neacsu.eu/lucrari-sculptor-alin-neacsu/sculpturi-in-bronz.html#11

ironie creşti

ca o ironie creşti
în mine prin mine pleci ţipând
revii cu glas mai puternic

spun "te iubesc" tu râzi
uri aduni în tine creşte salba viselor
scade până când diluată încrâncenat
dispare loveşti pietrele fulgi alergi te ierţi
că nu zbori

urli neîmpăcat: sunt bărbat
răni iubesc lovesc neîncetat sunt puternic
înving cad uimesc iar cad mă ridic la final
scena se prăbuşeşte

rămâi tu cel care rămâi tu cel în care
încrederea călătoreşte cutând
căutându-te căzut necăzut
înfumurat umil fiară docil eşti bărbat
sunt femeie

luptăm între noi - ignoranţă
acceptăm - sugarul cunoaşterii ţipă
lapte de cuc singurătăţi învelite mascate
prăpădite victorii trecătoare progrese
regresii infinite într-un finit infinit absurd

am aflat că de când mă nasc
finitul naşte infinit şi invers...

Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2015

artist: Juan Gris -cubism

în pânza freatică a gândurilor

în pântecul uriaş al dorului
adorm seară de seară

palmele tatălui cresc şi atunci eu scad
ca într-un film autobiografic
derulat invers

pe pânza durerii locul îmi este asigurat
nu mai plâng. mă trezesc din oră în oră
controlez tabla de şah apoi cutia
văd toate piesele grămadă răsturnate pe fundul vieţii

mă întreb dacă ea are fund
pentru că uneori simt că nu se mai termină

mi-e somn nu pot dormi când pleoapele lui
ale tatălui cad mereu dezvăluindu-mi tot mai mult cum
un cuib de vise nătânge sau zvelte
poate fi prăbuşit în frunzele ruginite
ale toamnelor fiinţei

le privesc oarbă de atâta frică de a pierde iar
şi iar din pleoape copilăria

numele tatălui mă apără
numele tatălui are palmele calde şi mari

palmele tatălui îmi prind sufletul să-l mângâie

neputincioasă fiinţă
lasă totul să o cuprindă neîncetat
ca o fântână a bucuriei în care cade şi cade
şi cade prinde uneori marginile saltă
apoi dispare în pânza freatică a gândurilor

Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2015

Tata

soare răstălmăcit

el stă deasupra unei bălţi şi adună cioburi
îl privesc de ceasuri întregi
ca un semn de întrebare îşi desenează trupul 
statuie de gânduri sau poate
numai statuie de vise neîmplinite

poate fi orice de fapt. în ochii mei este un el
care vânează umbre cioburi soarele rătăcit în copilărie
răstălmăcit acum când uneori îi cresc gheare

îl văd ca pe un lup la pândă când vânătoarea
nu se mai termină iar el înghite cuvintele
unul după altul strănută zdravăn se ridică

s-a înnoptat

luna îl gâdilă pe frunte el urlă sau plânge sau cântă
nu se mai întoarce nu se mai apleacă
ridică una câte una umbrele
le aruncă în găleata pescarului adormit

dimineaţă de taină atunci când
pleoapele pescarului se dezlipesc
vede peştii râde zgomotos către el
cel care fuge cel care care a uitat să plece

de fapt a rămas stană de piatră
luntre sub punte prin punte trece apa

moare lent varsă din el cuvintele naşte un poem

stranietatea curgerii ideilor îl trezeşte iar şi iar
pe el bărbatul cu trupul statuie
de gânduri de gesturi de vise neîmplinite
de umbre pescuite într-o baltă a neliniştilor
cu ghearele descoperind redescoperind lumina

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2015

meci cu remiză

vreau să respir aerul
acelui timp în care
indecizia era acţiunea supremă

acţiune reacţiune
ca un animal fosforescent
în transmisia ei benefică
de bucurie şi iubire sau numai de evoluţie

interior exterior erau una
bine şi rău rău şi bine
se plantau în aceeaşi sămânţă

într-o unică alcătuire se întregeau
unul din altul se năşteau
ca acum toate şi totul

mintea omului rădăcini creştea
pentru mersul mereu înainte

acum toate şi totul au rămas aceleaşi
fuge inima omului în minte
mintea în coliviile fricii

răsturnare de gând gând în rostogolirea
libertăţii niciodată asumate

flux reflux într-un cuptor de pâine de valuri
de cratime praguri

cineva îmi strigă mereu:

vom ajunge la exsanguinare
în timp ce bilele se vor ciocni neîntrerupt
metronomul va legăna timpului
cererile de eliberare
pe care le tot scriem în fiecare seară
apoi la răsărit le rupem apatici

reluăm dansul

binelui şi răului nu le pasă de gândirea omului
se nasc neîntrerupt în aceeaşi capsulă
ridică pământului mingii la fileu
până când culorile
dau semnalul unui final de meci cu remiză

Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2015

poveste netrăită

să ne fie oare
şansa sau neşansa
acea exsanguinare

prin care viaţa se scurge
din noi încet încet
sau mai aprig

sau poate nimicul din noi
salvează ceea ce rămâne
în sacul de pânză
al umanului
risipit prea mult printre
cuvinte goale

pentru că toate cele
ce se vor acum
vindecare

extrag din noi ultima suflare
odată cu sângele
odată cu rădăcinile
odată cu sămânţa
mânzului care

nu mai apucă să trăiască
povestea inorogului
în plină bucurie
a fiinţei

Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2015

surâs lăptos

nu ştiu dacă există stâncă de pâine
dar poate că între viaţă şi rouă
la fiecare trecere a unei încercări
se umezeşte azima pentru
încă o naştere a puilor de vis

şi-atunci spun mai sigură pe mine

pe stânca de pâine crucile nu mai dor
se muşcă blând ca buzele sugarului
sânul mamei plin

totul se închide în trupul amforei
ca o taină a înălţării cuvântului iubire
între pumnul strâns al puiului flămând
şi cel deschis în care pictorul orb surprinde
surâsul lăptos al pruncului

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2015

cobor sau urc

mă ridic deasupră-mi să-mi privesc lacrima
o prelungire banală a durerii
când gândesc raţional

o geometrie ciudată atunci când din mine
cad umbrele cu un pocnet cu haz
cu îngenuncheri repetate

mereu învăţ să râd pentru a mă regăsi mereu
în acelaşi loc mereu altul în privirile uimite

gânduri rânduri mereu în alergare
ca la o judecată aproape curată
a proprie-mi treceri prin mine către mine
tot mai profund

obosesc în plâns obosesc în râs
învăţ statica maxilarelor când iar şi iar
mă ridic deasupră-mi privindu-mi neputinţa

cobor sau urc habar nu am pentru că apa
a învăţat să uite sensul curgerii ei
împlineşte rostul apoi trece cu bucurie
din fluid în gheaţă apoi reînvaţă a infinita oară zborul
şi ea devine cer din ceru-i de unde

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2015

noroc

oho! 
ai ajuns în raza privirii absente 
şi mai ajungi 
gândire tocată de lupte absurde
îngenunchezi râzi
plângi şi pe urmă ce facem
ne ascultăm una pe alta
ridicăm verbelor glasul
metaforelor
le ciopârţim capetele

tu ştii că între noi numai virgulele
puse aiurea declanşează
comunicarea cu exteriorul

se găsesc mâini care aştern vorbe goale
e bine şi aşa. măcar un sunet dacă
se aude e semn că
se vor citi încă două trei cuvinte
noroc că nu mai pun puncte

ca un joc de şah se întâmplă toate
alb negru şi iluzia figurinelor 3D
statice mişcătoare cristal os lemn sau piatră
deşirate înşirate de-a lungul ideilor

şi ielele dansul lor nebunesc
atunci când zarurile tablelor se rostogolesc
prin cutie atunci când singure rămân
în balansul îndoielii
să joci şah sau table sau nimic

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2015

Vladimir Kush - "Şah"

mere coapte necoapte

putere finită în inima lui Dumnezeu
chiar de aprind o simplă candelă
El o poate stinge cu suflarea Sa 
şi atunci unde este libera mea alegere

în toată această înşiruire de inele
ale şarpelui îndoielii
sunt bătaie din bătaia inimii Lui
şi atunci când El vrea eu spun vreau
nici nu am vreme să protestez

ascult tac urmez calea mă rostogolesc
minge de iarbă la picioarele necuprinsului
necunoscută umbră mă plec tălpii mişcării

impuls de foc sufletului El dă

meciul se joacă la două capete
început şi sfârşit
repetându-se până la vârful sandalelor
cărora timpul le mai adaugă câte o bridă
numai călcâiul îl lasă liber încercărilor arcaşi
cu milă El îmi aruncă merele coapte

mă întreb de ce
în pumnii de copil ajung mereu crude
mereu neatinse de patima jocului celui care
atinge maturitatea pe un prag de fugă
mereu de fugă

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2015

Vladimir Kush - Sisyphus

a pierde a iubi

a pierde a iubi

mi-s simţurile arse
de neputinţă vie

sunt om şi-n aste clipe
se retrezesc vechi forţe

în una ele cântă
şi-ncerc în mine umbre
umbrelele-şi răstoarnă
geometrii concave
se umplu cu nădejde
apoi golesc veninul

amarul se îndreaptă
spre inimă în grabă

cu ruga deschid iară
umbrela vis şi iată

cuibul de viespi se-ntoarce
umbrelă e şi el

pe mine Tu mă-ndreaptă
şi eu mă-ndrept în sine
şi totuşi umbra-mi spune
că-ncovoierea-i bună

regret un singur lucru
în toată viaţa-mi scurtă
sau lungă cum e Voia
Ta acum şi-n veşnicie
că n-am fost mai aproape
de ascultarea-n pragul
casei în care ruga Ta
mereu păstrează vie
şi ruga mea-n fiinţă

acum pare departe
şi pare prea târziu
greşelile-mi plătesc
în cruci în spaţii strâmte

acolo viaţa-mi plânge
cu zâmbetul din ceruri
blajinii mă îndrumă
Tu mă îndrumi eu cânt

şi în cântarea asta
pe care-o-ncerc să curgă
mi-e dor şi frică-mi este
de-acest pustiu de iarbă

dulce amar mi-e pasul
şi frica şi iubirea
şi-aş vrea să plec în oastea
oaselor dormind

nu plec. rămân bătută
de viaţă de-ncercarea
de-a pierde-ntruna inimi
bătânde vii în cer

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2015

în rug de gânduri

cu viaţa-n pumn deschis
alerg spre mine
şi-n fiece răspântie 
las pradă amintirii lacrima

rugul de gânduri
mă-mpresoară
mă-ngenunchează frica

lovit sunt Doamne-n miezu-mi
de-argint de aur brut

pe cine chem în starea
în care haos cântă
pe cine viaţa-mi amară
îmbrăţişează noaptea

e simplu clar răspunsul

în întuneric iară
aprind o lumânare
cuvinte-mi las să curgă
îmbrăţişare vie trăiesc
ascult şi tac
**
şi-atunci când în genunchiu-mi
asprit de-ntunecare
un singur verb animă
pasul dintâi spre Tine

velinţă de durere
umple rădăcina
copacului sau crucii
pe care cu-ndurare

mi le-ai lăsat să spulber
îndoiala firii
că-n astă lume mare
nimic sunt întâmplare

cu Tine Doamne umplu
amfora dreptăţii

prin mine Doamne umpli
câmpul tăcerii sfinte

pe mine Tu mă cheamă

mă chemi oricum în cale
să mă ridic

târârea
visul coşmar devine
trecută umilinţă

şi-atunci şi-acum
gândirea
să o înalţ să fie
spre Voia Ta născută
crescută-a fi spre moarte
sămânţă-n bucurie

Anne Marie Bejliu, 24 iunie 2015

continuă călătoria

pe tine te recunosc a-mi fi matricea
în care amestec umbrele sau cel puţin
îmi imaginez mişcarea apoi amalgamul de încercări
răsturnate mai târziu în umbrelele prezentului

ce joc Doamne! ce joc!

sub talpă-mi creşte îmbinarea de piese
din pietrele timpului vieţii. le privesc uimită

ca un copil prost le sfărâm
uneori iluzia mă urmăreşte şi de multe ori
îi ascult tânguirea sau strigătul de victorie
asupra aceluiaşi spaţiu al unei palide cuceriri

mă domină o clipă mă scutur
 o las călcată de melci până când din lichidul vâscos
bunul prieten îi construieşte velinţa
o sufocă iar ea iluzia crede că e tandreţe

las-o să creadă melcule. noi mergem mai departe
călătoria ta nu a încetat să descrie poveştile prezentului

şi acum aprind candele când îl visez pe tata
cum doarme tresare sub acoperişul gândurilor
care mă frământă

uite că azi noapte n-am dormit

am lăsat dimineaţa să vină cât eu priveam
tavanul alb al camerei în care de ani buni
păcălesc somnul cu
încă o umbrelă de răsuciri ale trupului

mintea sare pe pereţi ca o minge de ping pong
mânuită de pumnul în care am spus că vreau
să mă ascund să învăţ reînvăţ
a-mi trăi copilăria

melc melc codobelc...

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015

                                      sursa pt. foto 2: http://papichee.blogspot.ro/search/label/Brasov

te-ai obişnuit m-am obişnuit

frig dor şi tâmpla zvâcnind versuri
ca un glas topit pe o farfurie a întâmplării

asta simt acum şi tac

văd cum ard ca un cuvânt
liber să stingă lumânarea sensurilor
în umezeala semnelor pe care le înşiri

rezolvi problemele geometriei aerului
tresari la orice zgomot
la orice lătrat al copilului plin de blana încercărilor

te-ai obişnuit să mă alungi. m-am obişnuit să plec

întinzi o mână de cuvinte
mă readuci pe banca ta de piatră

întreb treptele de câte ori le mai pot călca

tu mai arunci un verb. sună bine. îl ascult
rostindu-l de câteva ori
apoi îmi spun că sunt proastă să mai cred

întâmplare frumoasă întâlnire
îndepărtare realiniere

statică umbră mai eşti
dincolo de ecranul întrebărilor

răspunsurile aproape dau năvală
şi vreau să le văd să le prind înţelesul

surzesc orbesc mai mult

tu le ştergi între timp întinzând alt braţ
de cuvinte printre care rătăceşti anume ceva
ce aş fi vrut să aud

e ca atunci când eram mică
şi-mi închipuiam că blajini sunt
după un ecran de sticlă sau de ceaţă sticloasă
şi ne privesc mimând rostirea

buzele lor le simţeam sărutându-mi
copilăria adolescenţa

acum nu-i mai văd
acum îi văd lumină în centrul privirii

deschid larg ochii şi ei mă cuprind liniştiţi
tu ştii că este o îmbrăţişare totul

te simt uneori te alung adeseori
mi-e frică de tine şi îndoi genunchiul drept
mereu în faţa Lui

totul trece sau aproape tot
ca un fir de argint pe care niciodată tu
nu-l laşi să-mi aline dorul de verb

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015