te-ai obişnuit m-am obişnuit

frig dor şi tâmpla zvâcnind versuri
ca un glas topit pe o farfurie a întâmplării

asta simt acum şi tac

văd cum ard ca un cuvânt
liber să stingă lumânarea sensurilor
în umezeala semnelor pe care le înşiri

rezolvi problemele geometriei aerului
tresari la orice zgomot
la orice lătrat al copilului plin de blana încercărilor

te-ai obişnuit să mă alungi. m-am obişnuit să plec

întinzi o mână de cuvinte
mă readuci pe banca ta de piatră

întreb treptele de câte ori le mai pot călca

tu mai arunci un verb. sună bine. îl ascult
rostindu-l de câteva ori
apoi îmi spun că sunt proastă să mai cred

întâmplare frumoasă întâlnire
îndepărtare realiniere

statică umbră mai eşti
dincolo de ecranul întrebărilor

răspunsurile aproape dau năvală
şi vreau să le văd să le prind înţelesul

surzesc orbesc mai mult

tu le ştergi între timp întinzând alt braţ
de cuvinte printre care rătăceşti anume ceva
ce aş fi vrut să aud

e ca atunci când eram mică
şi-mi închipuiam că blajini sunt
după un ecran de sticlă sau de ceaţă sticloasă
şi ne privesc mimând rostirea

buzele lor le simţeam sărutându-mi
copilăria adolescenţa

acum nu-i mai văd
acum îi văd lumină în centrul privirii

deschid larg ochii şi ei mă cuprind liniştiţi
tu ştii că este o îmbrăţişare totul

te simt uneori te alung adeseori
mi-e frică de tine şi îndoi genunchiul drept
mereu în faţa Lui

totul trece sau aproape tot
ca un fir de argint pe care niciodată tu
nu-l laşi să-mi aline dorul de verb

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015