tu şi crucea pe care o frămânţi

dansează timpul prin cuvânt
în spasme sensul ţâşneşte spre ziduri
gardul se năruie se umple de cer

în mine zac amintirile
pe toate le aştern iar şi iar
sunt cărămizi de trăiri

daltă şi foc îmi răstoarnă iar dorul

tu tată pe unde mai calci ierburi înalte
câmpuri de gânduri

prin candelă privesc frica neliniştea
mângâierea ta nu mai vine

visul se termină brusc atunci când tu
îmbrăţişezi aerul apoi sabia trezirii taie
frazele rostite într-o singură
lovitură de moarte

vine timpul încălţat cu amintirile toate
le aştern cărămizi printre ele omizi

şi chipul tău acum răsturnat
acum revenit redevenit oglindă
în ceaţa care mă cuprinde

atent atent când strig

zidul se năruie visul se năruie

mă întorc spre arcul de pod acolo tu numai
tu şi crucea pe care o frămânţi în palme
mângâiere alunecare
viaţă moarte viaţă prezent...

Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2015

(mâinile tatălui meu când încă trăia)